Intră cu Sandra de mână, ne salutară pe rând și se așezară la celălalt capăt al mesei. Își luară ceva de băut și se dădură la bârfe. Ela citea cu voce tare o postare insultătoare la adresa manifestanților din Piață. Un personaj agramat din teritoriu arunca niște rahat la comandă pe rețea. Țelină îl urmărea de mai multă vreme, se infiltrase printre prietenii din listă și din când în când îi dădea în bune cu like-uri și felicitări pentru gândirea neo-proletară. Deși nu era mare sculă, ne cam ambalasem din pricina acestui oarecare. Deodată Ciuchi se ridică și ne face semn să fim atenți. Era serios și privea peste noi ca un leader de juntă subtropicală. Simțeam că ne pregătește un nou moment marca personală.

— Fraților, m-am angajat la minister, spuse, dădu pe gât paharul, aruncă banii pe masă și plecă lăsându-ne orfani.

Am izbucnit într-un râs dement. Glumele sale erau din ce în ce mai seci și uneori nu mai știam dacă să râdem sau să ne îngrijorăm. Dar acum rădeam din toți rărunchii. Ne trăsese una ca la majorat, când, după ce i-am cântat la mulți ani și se tăia tortul, a ținut să ne spună un banc: Un negru, un evreu și un ungur intră într-un bar și zic: Mamă, tată sunt homosexual. Cei de față au început să râdă din reflex, apoi s-au oprit. Doamna Ionescu, maică-sa, începuse să plângă, taică-su se făcu vânat la față, Ciuchi începu să râdă zgomotos, era o altă glumă a sa, firește, seara au chemat salvarea pentru că domnul Ionescu făcuse tensiune mare.

Îl cunoscusem într-a noua, era mic de statură și avea o față care cerea pumni, nu știu cum de a scăpat, dar îmi amintesc ora de istorie, când a ieșit la tablă cu erecția pe sub salopetă, nu purta niciodată chiloți. Parcă îi crescuse un picior diform, i-am suflat în zadar, profa era hotărâtă să îl lase corigent, ta-su, însă, a tras sfori tot trimestrul "numai să nu-l întoarcă din evoluție pe bietul băiat".

După ce și cea de-a doua vilă din ierarhia prestigioasei instituții de învățământ a fost racordată la sistemul național de alimentare cu gaz metan, iar profa a beneficiat de un sejur la Ierusalim, lucrurile s-au liniștit. De bucurie, ne-am strâns într-o seară și am pus la cale să fugim cu cortul câteva zile în Vamă pentru prima dată. Ne-am gândit la alibiuri, am mituit frățiorii, am escrocat bunicii pe care îi mai aveam și am tulit-o într-o marți noapte cu personalul. Nu mai știu cum a fost, dar îmi aduc aminte că băiatul nostru, după un shot, a căzut sub masă și am crezut că e mort, însă el s-a pitulat la masa de alături și a legat șireturile bocancilor unor rockeri supărați pe viață și s-a întors la locul lui și a făcut pe mortul în continuare. Primul care s-a ridicat a căzut în bot, ceilalți au râs și au dat să-l ajute și s-au făcut grămadă unii peste alții, erau terminați. Ciuchi se trezise și râdea în hohote. L-au ținut minte, au dat de noi a doua zi și am luat o bătaie soră cu moarte, evident, nu înainte de a ne lua marafeții și de a ne da foc la corturi. Eram plini de vânătăi, bine că încă aveam toți dinții. Acasă am inventat un accident de autobuz și treceam unii pe la ceilalți ca să ne susținem povestea. Uneori o oaie sărise în fața autobuzului, alteori un câine sau o bătrânică neatentă din 2 Mai.

Sandrei îi împietrise fața. Viitorul arăta sumbru pentru ea. Ela se așezase lângă ea și o ținea în brațe. Acum nu era un capăt de țară, fetele astea exagerează mereu, mă gândeam, dar chiar nu sunase bine anunțul.

Ni-l închipuiam jucând renghiuri impiegaților din minister, subminând sistemul rigid cu glumele sale nesărate, îl vedeam ca pe omul nostru din interiorul sistemului. Demontam amenințarea acestui anunț sperând că se va întoarce râzând de noi, dar nu s-a mai întors. L-am sunat în zadar seri la rând, am trecut pe strada lui în fiecare zi, am sunat la poartă, nu mi s-a deschis. Atunci am hotărât să-l pichetăm fiecare din noi, după cum ne permiteau angajamentele. Unul scotea câinele și se abătea prin fața casei și îl striga la poartă zece minute, altul când se întorcea de la muncă sau de la cumpărături făcea la fel.

Într-o vineri seară, la nicio lună de la teribilul anunț, ne-am strâns în fața casei și am început să îl strigăm pe voci, ca derbedeii și derbedoaicele care eram: Ciuchi, mai fuți, mă, perna? Ciuchiii, unde e băiatu’? Freacă motanu’? Bă, pulă, dacă nu ieși, îți fut morții mă-tii! a strigat gros Crevete, ca la peluză. Ela nu s-a putut abține și a strigat: dacă ieși cu Viermonica, te blestem să te lase cocoșelul!

Sandra nu era cu noi, nu o mai văzusem de la anunț, știam că suferă, pentru că Ela vorbise cu ea. Mergem la protest, domnule ministru, doriți să vă alăturați inițiativei noastre? am strigat eu. Ferestrele nu erau luminate, dar simțeam că suntem ascultați. Mai băiatule, nu te lăsa mințit, strigă Coco. Ești de-al nostru, zise și Irina. Țelină făcea semne cu lanterna pe la ferestre. Ia uite și la ăsta, îl angajează ta-su la minister și a uitat cu cine a băut prima vodcă, a zis Strigoi. Atunci lumina se aprinse și ușa de la intrare se deschise furtunos, domnul Ionescu ieși în halatul de casă și începu să urle: Nemernicilor, derbedeilor, mi-ați stricat băiatul destul! Cărați-vă, că altfel chem Poliția. Derbedeilor, mergeți la muncă, nu mai ieșiți în piață! Legionarilor! Domnul Ionescu era un comunist vopsit în orice nuanțe politice i-ar fi asigurat supraviețuirea. Am plecat nu înainte ca Țelină să-i reamintească de incidentul cu secretara și securistul, dar nu mai avea sens. Gardul de zid ne despărțea nu numai fizic. Toți munceam din greu pe unde găsisem după facultate, dar nu la stat. Ciuchi până atunci nu ridicase niciun pai. Am mers în Piață și am manifestat până am înghețat, apoi ne-am întors pe la casele noastre, la care plăteam chirii.

Seara următoare am adus lumânări și le-am aprins la poartă, apoi am mers iar în Piață.

La câteva zile am scris cu vopsea pe trotuar în toiul nopții, CIUCHI EȘTI DE-AL NOSTRU.

Degeaba.

Începusem să cred că nu mai era o glumă și ceea ce mă durea era că îmi dădeam seama că nu-l cunoscusem chiar atât de bine. După asta venea scenariul care-i salva fața. Părinții erau, de fapt, de vină și de aceea, încă, mă gândeam la moduri în care să-l scoatem de sub influența lor. Mi-am luat liber într-o dimineață și m-am înființat la intrarea ministerului așteptându-l cu speranța unei confruntări revelatoare.

Când am văzut că se apropie în costumul lui elegant, m-am pus în dreptul ușii ca să nu-l las să intre.

— Parola! i-am zis, iar el mi-a zâmbit mărunt ca unui rândaș.

— Nu am timp de glume. E fără zece și întârzii.

— Măcar zi-mi de ce.

— De ce, ce?

— De ce ești aici. Detești să fii aici.

— Uite, care-i treaba... și eu trebuie să trăiesc.

— Dar puteai să fii orice, dar nu aici.

— Aici s-a nimerit.

— Și ăsta e motiv să ne lași baltă?

— Timpul trece și...

— Cu Sandra ce ai avut? La ea nu te gândești?

— Trece timpul și întârzii la birou, dă-te la o parte... te rog!

— Glumești, nu? Zi-mi că glumești, că e un banc sec și lung de-al tău.

— Domnu’ polițist, veniți, vă rog! făcu semn tablagiului care se afla în hol.

— Ne-ai lăsat neterminați...

— Terminați-vă singuri și mergeți mai departe!

Tablagiul își făcu apariția și bolborosind ceva, îmi făcu semn să spăl putina.

Nu avea argumente. Nu era o glumă. Situația era mult mai gravă. Seara ne-am strâns la bere, fără Sandra, și le-am povestit întâlnirea. Ela era de părere că trebuia să fim subtili. Crevete se încinsese și o ținea sus și tare că îl fură cu băieții lui și o să-l aducă el pe drumul cel bun. Coco îl înjura de morții mă-sii. Țelină număra zilele trecute de la anunț și o ținea că nu mai are rost. În acea seară nu am mai fost la miting. Eu le povesteam de costumul lui cel nou, care-i venea foarte bine și mă lamentam că ne pierdusem de tot băiatul. Atunci Ela veni cu o idee strălucită.

— Îi scriem scrisori.

— Cum să-i scriem scrisori? Ce, mai suntem la liceu? se miră Irina.

— Da, îi scriem scrisori și i le trimitem la minister.

— Nu mai bine îi dau un telefon acolo? interveni Strigoi.

— Să ne asculte securiștii? Futu-le muma-n cur! strigă Crevete de se auzi în toată bodega.

— Aflăm la ce serviciu lucrează și îi trimitem scrisori, reluă Ela.

— Și dacă nu le citește? Dacă nu le deschide că vede că sunt de la noi? întrebă Irina.

— Ne semnăm cu alte nume și punem alte adrese la expeditor, explică Ela.

— Și ce poți să-i mai scrii? își dădu cu părerea, dezamăgit, Coco.

— Îi povestim momentele noastre, ca să-și aducă aminte de noi, ca să nu ne uite, zise Ela învingătoare.

Am supus la vot și a rămas să ne apucăm de epistole de dragoste pentru pierdutul nostru Ciuchi.

A doua seară a ieșit scandal mare cu jandarmii. Fără să fie provocați, au început să dea în oameni. O mare mizerie comunistă. Îl văzusem cum se pregătea să intre în luptă pe vecinul de la parter, un tablagiu, care când pleca nevastă-sa la muncă aducea acasă o panaramă.

Era să ne-o luăm pe cocoașă, noi, ăia pe care se sprijinea PIB-ul, ăia care plăteau taxele la stat.

Ne-am pus pe scris, fiecare cum avea timp. Hotărâsem să le trimitem pe rând și semnam cu nume blajine de doamne cu adrese fictive. Aflasem că lucreză într-un serviciu unde, dacă îi scriai pe plic în atenția domnului…, nu mai erau deschise la Registratură. La săptămână sunam și ne prefăceam că suntem blajinele doamne ca să întrebăm dacă domnul subsecretar primise scrisorile. Secretara confirma după un moment de căutare, care dura pentru noi o veșnicie, apoi când spunea că scrisoarea ajunsese și fusese predată biroului dumnealui, ne linișteam.

Crevete îi pregătise un plic A4 cu foi prinse la cotor pe care scria mare: Coaie, tac-tu e o pulă bleagă. Fii ca noi, nu ca el, că dacă nu e glumă, nu te mai iubesc și-ți fut morții mă-tii! Și altele.

Ne-au alungat din piață seară de seară și se pierduse din aplomb. Socialismul acela pentru ei și ai lor învinsese, pe moment.

Se duse și avântul nostru, pentru că timpul trecea și nu primeam niciun răspuns.

Într-o seară, venind spre casă, m-am întâlnit în metrou cu Sandra, era plânsă.

— Are pe una.

— Cum așa?

— Da, e una de-a lor, fata unuia cu afaceri. O aia..., dar, știi ce? Nu mai contează, mi-a fript destul inima. Și eu pot să merg înainte, uite așa săracă cum sunt!

Îmi era milă de ea. Dintre noi toți, ea îi fusese cel mai aproape. Nu merita asemenea final. Mă gândeam de câte ori îl îngrijise în ieșirile noastre, cât atenție îi acordase, îmi aminteam privirea ei care trăda o inimă credincioasă, încât acel ținut de mână îmi părea acum un act deosebit de egoist din partea lui. Cu un an înainte, fata asta renunțase la un doctorat în Franța după ce el începuse să plângă că o iubește și nu vrea să o piardă printre străini, dar nici lasă că vin și eu cu tine nu i-a zis.

Începusem să ne săturăm de povestea asta și devenise aproape un subiect tabu. Tot ce conta era că noi eram împreună și împărtășeam aceeași prietenie. În Ajun ne-am strâns la vin fiert la bodegă. Râdeam de Crevete care se îmbrăcase într-un costum de Moș care abia îl încăpea ca să ne dea darurile pe care ni le făceam în fiecare an. Ne și amețisem un pic. Deodată, ne trezim pleosc pe masă cu o mână de hârtii aruncate de sus.

— Rataților, nu înțelegeți că s-a terminat?

Era Ciuchi. Roșu în obraji de la ger și bine înfofolit la gât cu un fular mișto, abia ce intrase în local. Ne-a mai privit o clipă cu dezgust, apoi și-a întors curul bombat și ne-a părăsit în glorie. Am strâns scrisorile una peste alta și le-am îndoit ca să nu mai vedem scrisul. Ne stricase cheful. N-am mai stat mult și ne-am dus pe la casele noastre. Am pus hârtiile într-un sertar ca pentru o capsulă a timpului. Nu-și atinseseră scopul pentru că nu le venise vremea, așa îmi închipuiam.

Timpul a trecut. Cinci ani trecuseră de-atunci. Fiecare și-a văzut de viața lui, iar despre Ciuchi se bârfea, însă doar când ne aduceam aminte de prostiile lui vechi, de parcă vorbeam despre un alt om. Aflasem că se căsătorise cu o ciudată pe care ta-su i-o băgase pe gât pe motiv că era fiica unui șmecher cu afaceri multe, care putea ajuta din greu partidul. Ela îi văzuse împreună și începuse să o prefere pe Viermonica.

— E ca un stâlp gagica asta, merge ca împăiată și se mișcă cu încetinitorul. Am intrat în urma lor la teatru și am crezut că nu se simte bine. Dar așa e ea. Noroc că eu am avut locurile la distanță. La final nu m-am ridicat până nu au ieșit ei.

Sandra zâmbea amar. Ne anunțase că făcuse din nou demersuri pentru studii doctorale în Franța.

Primisem un proiect nou care mă obliga să călătoresc mult în teritoriu. Ela se căsătorise cu Strigoi și doreau să se mute la periferie, într-o comună verde. Crevete își găsise de lucru în Anglia la Amazon. Irina scria articole pentru un site și dorea să se transfere la o televiziune de știri. Coco fora prin Mediterană. Țelină îngrijea de taică-su, care picase la pat. Copilăria noastră fusese asediată și învinsă. Ne promisesem să ne strângem o dată pe fiecare anotimp. Ne întâlneam, dar nu am ținut cont de lunile care treceau. Aveam griji. Uneori mă întrebam dacă apăruseră firesc sau eu le lăsasem să-mi consume timpul și să-mi roadă mintea. Eram oameni mari și angrenați în concret.

Aflasem că Ciuchi înaintase în funcție și se înscrisese în partidul unic.

La un moment dat, l-am văzut înghesuindu-se la tăierea panglicii unui proiect imobiliar pentru tineret, la care lucrasem și eu. O reporteriță dornică de afirmare i-a sărit înainte cu microfonul, iar el a lăudat inițiativa și a subliniat importanța implementării liniei partidului, deși proiectul era al unor organizații nonguvernamentale. Juca foarte bine, atât de bine, încât m-am întrebat dacă nu cumva prietenia lui cu noi fusese jucată la fel de bine. Poate fusesem un vehicul pentru pornirile lui postpubertine și atât.

Mai trecuseră niște ani. Lui Ciuchi nu-i mersese bine în minister, așa că îl propuseseră pentru Consiliul General și cu ceva tigăi, radiouri de pomană, multă gargară și fundul său bombat prin studiouri TV, își atinsese ținta. Îl știam, deja, consilier la Primărie și nu-mi păsa. Să fi avut nevoie de el, nu m-aș fi dus în audiență. Era un subiect închis.

Șeful meu avea o talasemie minoră care o lua razna în perioadele de stres și se mai interna la hematologie pentru ceva îngrijiri și investigații. Mă rugase să-i aduc un raport care rămăsese nesemnat înainte de închiderea sezonului.

L-am luat de la birou și i l-am adus pentru aprobare. Pierdusem prin spitale oameni buni din viața mea și le uram. Mizeria și suferința coexistau atât de firesc acolo și mă pregăteam să înfrunt stafiile trecutului. Surpriză, însă, renovaseră acea secție și arăta ca într-un serial de televiziune, încât m-am speriat. În schimb, atitudinea celor de acolo nu se schimbase, așa că mi-am revenit repede. Șeful trona în pat tastând la laptop într-un salon cu alți cinci indivizi albi ca varul, chirciți fiecare în paturile lor. Întrevederea a fost scurtă și eficientă. A semnat și s-a întors la joc. Era totuși vesel. Câștiga la ceva online. În drum spre ieșire, trecând pe lângă o rezervă, zăresc neașteptat prin ușa deschisă un chip cunoscut.

Slab, palid și încercănat zăcea Ciuchi. Nu am ezitat și m-am apropiat, am bătut în tocul ușii și am intrat fără să-i aștept răspunsul. Se uita fix în tavan. M-am dus lângă el și l-am salutat. Atunci și-a întors capul spre mine și m-a privit impasibil cu ochii înfundați în orbite.

— Ce faci? Ce ai pățit? l-am întrebat cu îngrijorare.

— Ieri a curs ca la cișmea. Au pus patru pungi.

— De la ce?

— A înnebunit sângele. De un an mă-ncearcă. Dar ieri a fost cel mai rău.

— Ți-au făcut tratament? Se vindecă?

— Transplantul nu a ținut. Ce crezi că vine după asta?

— Ai tot ce-ți trebuie? Vrei să-ți aduc ceva?

— Nu, n-ai ce. Hai, du-te și să nu spui la nimeni..., zise și îmi făcu semn cu mâna lui scheletică să părăsesc rezerva și și-a întors ochii în tavanul imaculat.

Era clar un rămas-bun la care nu exista un răspuns potrivit. Am dat să plec, când îl aud în urma mea:

— Mai ai hârtiile alea?

— Da.

— Adu-mi-le mâine.

— Așa o să fac.

Am ajuns acasă uimit de întâmplare și nu am mai pregetat. Am dat repede de scrisorile noastre, care arătau de parcă fuseseră scrise ieri. Le-am îndosariat pe rând în ordinea datelor ca să-i fie mai la îndemână. Nu știam dacă să mă bucur sau nu de dorința lui, dacă să-i sun și să le spun. Suferința lui mă durea. Nu aveam răbdare până a doua zi. Chiar dacă se înnoptase, am luat un taxi, am uns instituțiile portarului și pe cea a bodyguardului și am ajuns victorios pe secția de hematologie. Speram la o îndreptare, la o reconciliere. Dar am găsit rezerva goală. L-am căutat prin celelalte saloane, apoi am dat buzna peste asistente, care puseseră de un chiolhan în gardă.

— Din păcate, domnul nu mai e. Starea dumnealui era foarte gravă, ultima hemoragie i-a fost fatală, mi-a comunicat oficial o asistentă mai stăpână pe ea.

Măcar mă recunoscuse, măcar își adusese aminte de noi. Murise singur în spital gândindu-se și la noi. N-am mai așteptat și am sunat-o pe Ela, apoi pe ceilalți. Sandrei i-am scris un mail. Nu le venea să creadă. Crevete, care se întorsese de tot în țară, mi-a zis: mă doare, mă, dar problema e că simt că l-am scăpat din mână, adică e ca o vină. Avea dreptate. Nu ne gândisem niciodată mai în urmă de seara aceea în care ne anunțase decizia lui.

Râvna și ambițiile noastre, care nu erau din mediul lui, probabil îl tensionaseră. Noi îi vorbeam de un dușman în casa căruia locuia, care îl crescuse și-l întreținea. Omul acesta dusese o viață dublă și înainte și după. Poate ar fi trebuit să-l îndepărtăm înainte să-i facem acest rău. Dar se ținea scai de noi și nu era trai fără el și zăpăuc ca el nu era altul.

Am hotărât să mergem la înmormântare. Aflasem unde și când de pe site-ul partidului. Prevăzători, am stat de-o parte. Taică-su, maică-sa și nevastă-sa stăteau țepeni ca trei momâi lângă cosciugul deschis, fără să verse o lacrimă. Trepădușii se ocupau de detalii. Popa îngâna ritul dublat de huruitul de dronă al unui sintetizator mânuit abil de un puști din strană. Mirosea a formol și a parfumel dulce. Din când în când, valuri de fum de tămâie înecau toată biserica. Hoitul din cutie nu era el. Tineretul strâns cu arcanul verifica telefoanele plictisit. Era ceva morbid.

La groapă am rămas tot pe margine, mai departe de ei. Ta-su ne reperase încă din biserică. După ce îl acoperiseră, a început să arunce cu pietre spre noi și să urle: Nenorociților, voi mi-ați stricat băiatu’! Legionarilor!

L-au potolit cu greu. Era grena la față și transpirat, dar nu plânsese o lacrimă. Lumea ne privea insistent. Ca să nu-i provocăm mai mult, ne-am retras spre cealaltă ieșire a cimitirului.

Acasă am găsit pe birou dosarul cu scrisori. Nu le citisem niciodată pe toate. Îmi închipuiam că știu despre ce scrisese fiecare, pentru că le trăisem pe toate împreună. Am desfăcut la întâmplare și am nimerit scrisoarea Sandrei. Ochii mi-au alunecat cu jenă pentru intimitatea lor până s-au agățat în câteva vorbe care m-au răpus: …după avort m-am luptat să te iubesc, să te cuprind în iubirea mea, numai ca să nu te pierd. Aceasta a fost plata liniștii alor tăi, care-ți ferecaseră deja viitorul.