OPTm
nr.crt.

Nuanțe de gri

Mașina a demarat în trombă, ridicând nori de praf. Cauciucurile scârțâiau la fiecare curbă, cu același sentiment de grabă pe care îl resimțeam și eu. Sprijinindu-mi capul în palmă, priveam pierdută pe geamurile fumurii, cu ochii năpădiți de lacrimi. Din când în când, șoferul mă urmărea în oglinda retrovizoare, așteptând parcă să mă prăbușesc. Dar nu o făceam. Cu respirația întretăiată, îmi alungam lacrimile și îmi masam tâmplele. Nu îmi aduceam aminte când dormisem ultima dată. Dovadă erau cearcănele și ochii împăienjeniți. Totul îmi părea străin în aceste zile: patul, soțul, chiar și băiețelul de numai patru ani care mă urma prin casă ca un cățeluș pierdut, întrebând mereu când se întoarce Silvia. Răspunsurile erau aceleași. Curând. Este pe drum. În câteva ore va fi aici. Și totuși ceva îl determina să întrebe iarăși, de parcă știa că este păcălit. Însă cum puteam să-i spun adevărul? Nu-l știam nici eu.

Se făceau trei zile de când o văzusem ultima dată pe fiica mea de cincisprezece ani ieșind pe ușa de la intrare, anunțând entuziasmată că se întâlnea cu prietenele la o cafenea în jurul orei trei după-amiaza. Nici nu mi-a trecut prin gând că avea să fie ultima dată când îi văd chipul. Orele s-au scurs repede, seara a venit pe neașteptate, iar Silvia întârzia la cină. Telefonul ei era închis. Prietenele nu o mai văzuseră de la cinci, când se despărțiseră în taxi, fiecare mergând către casă. Silvia urma să fie ultima care coboară, dar niciun taxi n-a oprit în fața casei. Sunându-mi soțul panicată, cu sentimentul că ceva era în neregulă, m-am postat lângă fereastră și am așteptat. Un angajat a intrat pe ușă ceva mai târziu, pregătit să deruleze imaginile de pe camerele de supraveghere. Nimic. Soțul meu a fost următorul, împreună cu o patrulă de poliție.

Luminile girofarului străbăteau fereastra, pictându-mi obrazul în roșu și albastru. Îngrijorat de agitația din casă, Matei mi s-a lipit de picioare și s-a cățărat în poală. Mă aflam într-o situație josnică. Trebuia să îmi caut fiica dispărută și să îmi mențin în același timp rolul de mamă iubitoare pentru celălalt copil. Mi-am îngropat groaza și i-am mângâiat părul, pieptănându-i buclele cu degetele.

Trecuseră trei zile de atunci și nicio urmă de fiica noastră. Toate încercările poliției de a o localiza au eșuat, toate pistele s-au dovedit a fi false. Aveau declarațiile tuturor celor cu care se întâlnise Silvia în acea zi. Nimeni nu o mai văzuse după ora cinci, cu excepția taximetristului care era acum de negăsit.

Nu simțeam cum trec zilele. Oboseala își spunea cuvântul. Mă plimbam fără direcție prin casă, lăsându-mi copilul în grija bunicii. Nu puteam să-l las să mă vadă așa. Mă gândeam îndelung la viața mea de până atunci și mă bufnea râsul. Venind dintr-o familie modestă, am simțit pe propria piele chinurile foamei. Imediat ce veneam de la școală, mă îndreptam spre brutăria unde lucram împreună cu mama. Făceam curățenie și pregăteam totul pentru munca de a doua zi, eram nevoite pentru a ne putea descurca cu banii. Am fost martora presiunii pe care lipsa banilor o punea pe relația părinților mei. Când l-am întâlnit pe Cosmin, moștenitorul unui adevărat imperiu în imobiliare, m-am simțit cea mai norocoasă persoană din lume. De atunci, n-am mai muncit o zi în viața mea. Copiii au venit repede, îmi petreceam timpul în oraș la cafea și cumpărături, aveam persoane care să-mi calce și să-mi spele, să așeze masa și să gătească, să mă aștepte cu mașina la scară, cu portiera deja deschisă. Încă aveam toate acestea, dar nu mai valorau nimic. Acum singurul avantaj pe care îl aveam era influența soțului meu. Poliția patrula zi și noapte, iar investigatorii cercetau orice indiciu. Întreg cazul era televizat.

Prinzând o porțiune de drum mai puțin circulată, șoferul a accelerat. Tocmai ce primiserăm noi informații. Cineva raportase poliției că ar fi văzut corpul unei tinere pe malul unui lac. Descrierea se potrivea cu cea a Silviei. Am oftat îndelung. Oricât m-aș fi bucurat să o găsim cât mai repede, cel mai mult îmi doream să fie în viață. Inima îmi bătea nebunește, părea că vrea să-mi sară din piept și să meargă la ea. Șoferul mi-a înțeles rugămintea tacită – mai repede, nu mai rezist – și a accelerat. Cosmin conducea câțiva metri mai în față, strecurându-se printre mașini. Îi simțeam apăsarea și deznădejdea. În fiecare zi ne priveam fără speranță, fără să ne spunem ceva. Cuvintele erau de prisos.

După încă o curbă periculoasă, mașina a intrat pe un drum împrejmuit de copaci din afara orașului, înainte să oprească brusc pe marginea lacului, în zona indicată de polițiști. N-am mai așteptat să-mi fie deschisă portiera. M-am strecurat afară, luând-o la fugă printre mașinile de poliție care împânzeau zona. Cineva mă striga. I-am ignorat stăruința din voce până ce un agent m-a oprit înainte de a trece de zona împrejmuită. Degeaba l-am implorat. Nu m-a lăsat să merg mai departe.

Deodată am simțit cum îmi îngheață sângele în vene, respirația mi s-a oprit. Dincolo de bandă, pe malul lacului, unde un polițist pășea în apa mică, până la glezne, am zărit o claie de păr blond. Suspinând, m-am prăbușit în brațele agentului până ce Cosmin m-a ajuns din urmă, lipindu-mă de pieptul lui. Mi-am dus mâinile tremurânde la gură, vrând să opresc urletul care era cât pe-aci să-mi scape. Nu poate fi copilul meu. Nu e Silvia. Spune-mi că nu e Silvia. Îi spuneam toate acestea cu voce tare, din nou și din nou, încleștându-mi mâinile în jurul brațului său. Însă nu era în stare să mai rostească un cuvânt. Era la fel de secerat de durere în timp ce privea cum polițistul se lasă într-un genunchi în apa aproape înghețată și începe să întoarcă trupul nemișcat pentru a-i identifica fața. În mijlocul iernii, era puțin probabil să mai fie în viață. Nimeni nu știa de cât timp se afla acolo.

După câteva clipe, agentul și-a ridicat privirea către restul colegilor. Nu este ea, i-am citit pe buze, căci urechile îmi țiuiau. Am expirat ușurată, simțind cum tot trupul îmi este copleșit de forța suspinelor și a lacrimilor care îmi inundau obrajii. Ți-am spus că nu e ea. Nu avea cum să fie copilul meu. Aș fi simțit. Aș fi simțit aici. Atât reușeam să murmur nedeslușit printre suspine, frecându-mă ușor pe piept de parcă aș fi vrut să alung o durere ascuțită.

În timp ce îngăimam pierdută în marea de oameni, nu mi-am dat seama că sunt purtată înapoi la mașină până ce nu s-a închis portiera în spatele meu. Eram vag conștientă că ne îndreptăm înapoi spre casă, unde aveam să-mi reiau rolul de mamă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Cum puteam să am grijă de un copil, când sufletul îl căuta neîncetat pe celălalt?

Doar două mașini se întorceau acum, în timp ce poliția se ocupa de trupul neidentificat de pe mal. Mi-am întors capul către scena pe care începeam să o lăsăm în urmă, simțind cum mă arde privirea șoferului în ceafă. Avea toate motivele să se teamă. De data aceasta mă prăbușisem. Mi-am îngropat fața în palme și am dat frâu liber suferinței. Nu mai simțeam nimic în afară de agonia pierderii unui copil, iar în acele momente am știut că nu există durere mai mare.

Când mi-am revenit suficient în fire cât să fiu conștientă de locul unde mă aflu, am văzut că se înserase, iar picături mici de ploaie brăzdau fereastra. Stația șoferului suna. Apăsând pe un buton, o voce groasă a început să străbată mașina.

― Întoarce imediat și mergi către secția de poliție. Fata a fost găsită. E bine.

Am înghețat în scaun, cu ochii la șofer. N-am mai auzit ce a răspuns. Cu o nouă doză de energie, m-am aplecat și l-am bătut insistent pe umăr. A înțeles ce-i comunicam. A întors repede mașina, gonind către secția de poliție. Stăteam pe marginea scaunului cu mâinile încleștate în tapițerie și inima cât un purice. Oare visam? După atâtea nopți nedormite, era foarte posibil. Și totuși poate...

Trei ore și mii de declarații mai târziu, am putut să-mi strâng fetița în brațe. Avea doar câteva zgârieturi, însă tremura din toate încheieturile. Refuza să-mi dea drumul la mână, privind mereu peste umăr cu aceiași ochi mari de spaimă, cu toate că eram înconjurate de polițiști. Îi mângâiam părul, șoptindu-i iar și iar că este în siguranță. Taximetristul fusese arestat după ce se predase, aducând-o pe Silvia la cea mai apropiată secție de poliție. După alte două ore de interogări, ne-a fost permis să-i citim declarația.

"Îi urmăream de mult timp. Pe cea mică am reușit să o prind destul de ușor. Soarta a făcut să fie ultima care să iasă din taxi. Nu i-am făcut niciun rău, jur. Am ținut-o în apartamentul unui prieten plecat în concediu, i-am dat de toate. Voiam doar să-l fac să simtă ce am simțit eu. Cum pe cine? Pe șarlatanul ăla de doi bani. Acum știu că n-ar fi trebuit să mă răzbun, dar când l-am văzut cu ea am înnebunit. N-am mai știut de mine. A profitat de fetița mea în ultimul hal. Nu i-a ajuns că înoată în bani, că are o soție tânără, frumoasă, doi copii acasă. Nu, nu. I-a trebuit cineva mai tânăr. Am luat-o pe Mara deoparte și i-am spus: fata mea, nu-i de tine, are patruzeci și cinci de ani, poate să-ți fie tată. Tu ai șaptesprezece. La ce-ți trebuie? Alege-ți și tu pe cineva de vârsta ta. Nu m-a ascultat. Știu eu, poate s-a îndrăgostit. A îngropat-o în cadouri. Era obsedat. Apoi cred că și-a dat și ea seama că trebuie să se despartă de el. I-o fi făcut ceva, nu știu. Dar n-a mai putut. Mi-a spus de câteva ori că o urmărea până acasă. Am vrut să sun la poliție, dar și voi sunteți pe mână cu el, mi-a zis că sun degeaba. Nu știam ce să mai fac, cum s-o scap. Fetița mea... găsită într-un lac... Când am văzut că nu mai dau de ea, am zis să-i iau și eu lui copilul. Să vadă și el ce înseamnă o așa durere. Dar eu nu am sufletul așa de negru. Acum, spuneți, e corect așa? Eu i-am adus copilul înapoi, dar cu fetița mea cum rămâne?"

M-am prăbușit pe banchetă, aruncându-mi ochii spre Cosmin, care citise declarația peste umărul meu. Abia îl mai puteam vedea printre lacrimi. Se albise la față. S-a rezemat de perete, privind în gol. Mi-a confirmat tot ce trebuia să știu. Am icnit, cuprinsă de o stare de greață. Era oare posibil să nu știi lângă cine dormi în pat?

Dintr-odată, ușile din spate s-au deschis, iar doi agenți s-au îndreptat spre noi, aplicând manevre rapide pentru încătușarea soțului meu. Am amețit la auzul clinchetului închiderii cătușelor. Silvia a tresărit, dar nu s-a mișcat din poziția în care dormea adânc pe banchetă.

— Domnule Cosmin Stancu, sunteți pus sub acuzare pentru uciderea Marei Gavrilescu.

Nu s-a zbătut. A părut că aștepta acest moment. Poate că îl aștepta încă de când a plecat de la lac, cu mâinile pătate de sângele unei fete inocente, de doar șaptesprezece ani. S-a lăsat condus pe culoar, întorcând capul să mă poată privi în continuare. Îmi pare rău, a șoptit, cu ochii umezi, după care au luat colțul și a dispărut.

M-am gândit la cât de egoistă am fost la lac. M-am bucurat enorm că nu era Silvia, fără să îmi pese că era totuși fiica cuiva. Nu era copilul meu, dar ar fi putut fi. Cât de mult puteam oare să-l condamn pe taximetrist pentru ce a făcut? M-am uitat la chipul senin al Silviei. Eram și eu părinte. În acel moment, speram ca soțul meu să primească pedeapsa maximă.

Cât de ciudată este viața. Trăiești cu impresia că știi să judeci corect lucrurile. Că totul este alb sau negru, bine sau rău, când de fapt lumea este în nuanțe de gri. Poate că bărbatul care ți-a răpit fata este infractorul, până afli ce l-a determinat să o facă. Poate că soțul tău iubitor nu este decât un criminal infidel. Și ajungi să te întrebi: cine este până la urmă răufăcătorul poveștii?

Raluca MILOȘ

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București, licențiată în Filologie, specializarea engleză-neerlandeză. În prezent urmează cursurile Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan, fiind, de asemenea, pasionată de lectură și scriere creativă.

Copyright © fictiunea.ro