A venit toamna, iar eu stau și îmi beau cafeaua. Singură, pe marginea lacului, să mă pierd puțin în liniștea serii. Se mai aude în depărtare serenada broaștelor, muzica din fundalul vieții mele.

Tiptil, fricoasă, se apropie o pisică, crezând că mă apucam de pescuit. Dezamăgire... asta am văzut în ochii ei micuți de chihlimbar. S-a îndepărtat, lăsându-mi spațiu și timp cu gândurile mele.

Nu am crezut că o să îmi placă aici, în pustietate, unde drumul se oprește. Nu mi-am imaginat că locul este terapie pentru suflet.

Iubeam gălăgia... rătăceam prin zgomotul orașului și era perfect. Până când... l-am întâlnit pe el, liniștea întruchipată.

Dar nu despre dragostea vieții mele vreau să scriu acum, povestea noastră va rămâne mult timp nescrisă.

E timpul să mă vindec de rănile trecutului. E timpul să merg mai departe și să nu mă mai gândesc deloc la asta, pentru că îmi face rău. E timpul...

Îmi aduc aminte de primul băiat, prima iubire, prima îndrăgosteală. Eram copii și locuiam pe aceeași stradă. Ce putea fi mai frumos de atât? Cred că aveam vreo doisprezece ani pe atunci. Chiar dacă mama ne interzicea să avem iubiți, că vezi doamne, noi trebuie să copilărim, să ne jucăm, nu să umblăm după băieți, noi tot puneam ochii pe câte unul. Nu am să îi dau numele, deoarece este irelevant, dar era cel mai frumos băiat pe care eu îl văzusem până atunci. Avea ochii negri și era foarte înalt. Eram de aceeași vârstă, dar nu învățam la aceeași scoală. Bunica lui o cunoștea pe mama și vorbeau mereu când se întâlneau. Fiindcă pe el nu îl prea ducea mintea, ea, bunica, s-a gândit să vină cu el la noi, să-l ajut la lecții. Și așa au început micile noastre întâlniri.

Îmi plăcea să îl ajut și mă credeam superioară lui, pentru că eu știam răspunsurile la întrebările din manuale, iar lui îi plăcea să mă privească și să vorbească cu mine. Astea cred că au rămas motivele pentru care venea să-l ajut la lecții și după ce bunica sa a murit.

Despre maică-sa nu știam prea multe, îl lăsase în grija bătrânei și cred că lucra în străinătate. Simțindu-se abandonat și lăsat de izbeliște, a început să facă prostii. Multe. Cât despre mine, s-a comportat frumos. Ba chiar el a fost primul băiat care m-a sărutat.

Seara, toții copiii de pe stradă ne strângeam, ori în fața casei mele, ori la troiță, și jucam diverse jocuri. Ori v-ați ascunselea, ori rațele și vânătorii. În unele seri jucam Flori Fete sau Băieți sau Adevăr sau Provocare. Acolo speram să îl provoace cineva să mă îmbrățișeze sau ceva, gen pupic pe obraz.

În seara primului pupic din viața mea, am jucat v-ați ascunselea și, pentru că îl adoram, căutam să mă ascund mereu, doar eu și el. Nu suportam să văd o altă prietenă că se duce în ascunzătoare alături de el. Iar când a venit momentul să ne ascundem, ne-am băgat după niște pietre gigantice. Și cum stăteam noi pitiți acolo, în locul ăla minuscul, el m-a pupat. A fost un pupic scurt, că nu aveam noi timp de așa ceva, trebuia să fim atenți să nu fim descoperiți. Dar a fost un pupic memorabil. Am chicotit toată seara, până și-au dat și ceilalți seama ce se întâmplase, iar sora mea cea mică a fugit în casă să mă pârască. Că deh, așa fac surorile. Și eu am procedat la fel, de multe ori.

După pupicul-minune nu mai știu exact ce s-a întâmplat. Locuind pe aceeași uliță, ne vedeam des, iar eu o rugam pe mama să mă lase afară ori de câte ori auzeam că este și el.

Noi am crescut, fiecare ajunsese la liceu, el nu o luase pe căi prea frumoase. Era clar că lipsa de atenție din partea familiei își lăsa și urma să își lase amprenta asupra comportamentului său. El se îndrăgostise de o altă fată, pe care am urât-o la acea vreme, iar mie mi-a trecut îndrăgosteala. Dar cum fiecare fată știe, prima iubire, chiar atât de mică, nu se uită niciodată. Dar poate că aș fi reușit să uit de existența lui, dacă ceea ce s-a întâmplat mai târziu nu ar fi avut un astfel de efect asupra mea.

Era vară, mama era plecată în Italia, tata mort de aproape doi ani, iar noi, trei fete singure acasă. Toată lumea de pe străzile apropiate știa cine suntem, ale cui suntem, deci consideram că suntem în siguranță.

Pe timpul zilei, țin minte, am fost afară toată ziua, eu cu sora cea mică, iar cea mare își făcea exercițiile de gimnastică. Pe stradă fiecare persoană era prietenoasă și puteai să vorbești despre orice. Oricum, tot ce spuneai ajungea la Radio Șanț. Așa am numit eu gruparea de babe curioase de pe bancă. Seara în schimb, eu eram la etaj, vorbeam pe internet cu una dintre prietenele mele, iar surorile erau în camera de la parter, nu mai țin minte ce făceau. La un moment dat, cățeaua noastră, Monica, începe să latre, din tot sufletul. Grăbită, am ieșit pe balcon să văd despre ce este vorba și cine putea să fie la acea oră, la noi la poartă. De la casă până la poartă erau cam 150 de metri. Am văzut doar niște siluete masculine și l-am văzut și pe el. Din instinct, am coborât repede, să văd ce se dorea, dar... ei înaintau, destul de alert, iar instinctul de supraviețuire s-a activat și am sărit peste mini gardul de bolțari dintre scara exterioară și zona de parter, am intrat în fugă în camera fetelor și am închis ușa cu cheia.

Au urmat zgomote, țipete, să deschidem ușa, că vor doar să vorbească cu noi. Nu știu ce puteau vorbi cu noi cei șase hăndrălăi pe care îi numărasem atunci când mă uitasem de la balcon. Sora cea mică s-a ascuns sub pat, cea mare a început să plângă, iar eu, să tremur, rău de tot. Nu știam ce să fac, am pus mâna pe telefon și am apelat 112. Cu inima ieșindu-mi din piept am dat toate detaliile persoanei de la dispecerat, implorându-i să vină mai repede. Mi-au spus că va veni un echipaj din Piatra Neamț. Le-am spus că suntem singure acasă. M-a asigurat că va veni cineva și să mă calmez.

Era liniște, băieții fugiseră când au auzit că am sunat la poliție, dar ne era teamă să deschidem ușa. Dacă erau după colț?

După două ore chinuitoare, un echipaj s-a înființat la noi în poartă, veniți tocmai de la Piatra, că de la noi din sat le era lene să vină sau dormeau prin secție, prea ocupați pentru chestii banale, de toate zilele. Ne-au luat datele și le-am povestit ce s-a întâmplat, le-am spus că am recunoscut trei dintre băieți, toți de pe strada noastră și le-am dat numele. Nici nu mai țin minte dacă a recunoscut vreunul din ei, dar știu că s-au dat niște amenzi și au primit indicații să nu se mai apropie de noi. Atât. Sora mea cea mare, care era majoră, a fost chemată la secție în zilele care au urmat. Vreau să vă spun că prin sat a umblat vorba că noi am căutat-o. Serios? Trei fete, la ele în casă, au căutat-o? Dar gura lumii nu o astupă nimeni, așa că noi știam adevărul, știam ce s-a întâmplat.

Mama a venit în țară la vreo două săptămâni, pentru că nu avea bani de transport, iar noi am stat la o vecină până la sosirea ei. Ne era frică să locuim în propria casă.

Nu există zi în care să nu mă întreb: Ce ar fi fost dacă? Dacă nu aș fi coborât la timp? Dacă ușa camerei în care erau fetele nu avea cheia în ea? Plâng și mă simt neputincioasă doar la gândurile acestea. Eu nu cred că acei indivizi voiau să discute cu noi la acea oră din noapte. Nu, sigur gândurile lor erau necurate. Am fi fost violate, asta s-ar fi întâmplat. Iar asta este o traumă de care nu cred că am să mă vindec vreodată.

Timpul vindecă, dar oare chiar și astfel de răni?

De atunci, îmi este frică de umbre, de rămas singură acasă, de mers noaptea prin oraș.

Din acea zi, nu ne-am mai vorbit, eu și acel băiat care mi-a oferit primul sărut.

Iar când într-o discuție vine vorba de iubirea copilăriei, mă ia cu tremurat și retrăiesc în minte aceeași zi oribilă.

Pașii care se aud, zdrobind frunzele uscate, îmi întrerup gândurile. Este el, cel care îmi este sprijin. Îmi dă o îmbrățișare, să se asigure că știu că este lângă mine. Nu este nevoie de cuvinte. Îmi pune o pătură pe umeri și se așază alături, iar asta e tot ce contează acum. Trecutul trebuie să rămână în trecut, chiar dacă încă mă afectează. Poate într-o bună zi am să mă vindec și voi reuși să înving fricile. Poate...

S-a făcut liniște, broaștele s-au băgat la somn, iar pisica de mai devreme doarme pe treptele casei. Totul este în regulă. Dar voi fi și eu?