La sfârșitul anului trecut am descoperit, la standul Editurii Arthur de la Gaudeamus, o reeditare pe care o așteptam de multă vreme (mărturisesc că speram chiar ca autorul să publice o nouă carte). E vorba (poate ați ghicit deja) despre romanul Teodosie cel Mic al lui Răzvan Rădulescu. Scriitorul, cunoscut și ca scenarist ingenios, este unul dintre puținii prozatori români contemporani pe care ți-ai dori să-i recitești. S-a făcut remarcat atât în domeniul prozei scurte (Închipuita existență a lui Raoul Rizoiu, Viața lui Iosif Baliga sunt "piese" antologice în materie), cât și în cel al romanului (debutul său ca romancier cu Viața și faptele lui Ilie Cazane, publicat în 1997 și reeditat în 2008, nu a trecut și nu avea cum să treacă neobservat), dar cu toate acestea rămâne o prezență mai degrabă discretă în peisajul literar actual.

Cât despre Teodosie cel Mic, primul lucru care i-ar putea trece prin minte cititorului familiarizat cât de cât cu stilul prozelor anterioare ar fi că romanul din 2006 nu are prea mare legătură cu ceea ce a publicat autorul mai înainte, că ar reprezenta așadar o schimbare radicală de registru sau de macaz, pe scurt o tentativă de reinventare. În realitate însă, întocmai ca textele mai vechi, romanul vădește una dintre calitățile incontestabile ale scrisului lui Răzvan Rădulescu: capacitatea de a-și juca întotdeauna cartea la limită, între mai multe registre și stiluri, făcând practic imposibilă încadrarea nedilematică a textului într-o căsuță taxinomică sau alta. De aceea și reeditarea într-o colecție pentru adolescenți (cu specificarea pe copertă a categoriei de vârstă +14), poate părea puțin surprinzătoare. Dintr-un anumit punct de vedere, Teodosie cel Mic este, într-adevăr, un fantasy în măsură să-i cucerească pe copiii și adolescenții de toate vârstele (semănând prin aceasta cu cărțile lui Terry Pratchett din seria Lumii Disc); însă dintr-o altă perspectivă, romanul este și o meditație sceptică asupra istoriei și actualității, un avertisment implicit că nu doar istoria, ci lumea noastră în general, poate fi în egală măsură basm și coșmar, farsă tragicomică sau reprezentație grotescă, în funcție de unghiul din care se întâmplă să o privim.

După cum îi stă bine unei istorii cu hieroglife, majoritatea personajelor poartă măști animaliere, unele sunt ființe hibride, amintind, deopotrivă, de lumea basmelor și de cea a cartoon-urilor postmoderne: Bufnița Caliopi, Minotaurul Samoil, Marele Somn protector Oliviu, Marele Monstruleț, furnici verzi și de alte culori, Fantoma Otilia și Pisicâinele. Mai ales acesta din urmă, deținător al rangului de Tutore Plenipotențiar al Preamăritului Principe Moștenitor, reprezintă una dintre figurile memorabile ale cărții, nu doar pentru că ne trimite cu gândul la creaturile bizare din Alice în Țara Minunilor, ci și pentru că e prezent în multe secvențe tensionate, ce par desprinse când din epopei eroi-comice, când din romanele de capă și spadă în genul lui Dumas-père. Cel mai adesea, personajul este surprins în posturi eroice, în încleștări sângeroase, de veritabilă saga nordică, ca în următorul paragraf: "Pisicâinele Gavril răcnea din răsputeri – acest strigăt va fi consemnat în cronicile ulterioare ale regatului ca «strigătul de luptă al Pisicâinelui»"; sau punând la cale planuri iscusite de evadare din temnițe bine păzite (Capitolul XI se intitulează Unul dintre cele patruzeci de mijloace de evadare ale Pisicâinelui); și nu în ultimul rând, purtând dificile tratative diplomatice cu intrigantul Somn Protector Oliviu, cum se întâmplă în Banchetul.

Ceea ce atrage în primul rând atenția în capitolul amintit (ca de altfel în multe pagini ale cărții) este minuțioasa scenografie schițată din câteva detalii fanteziste, prea puțin verosimile, în fond, asemănătoare acelora din desenele animate, sau – într-o altă ordine a lucrurilor – celor din delirul controlat al suprarealiștilor. Și într-un caz, și în celălalt, umorul negru și absurdul joacă un rol crucial.

Un rol important joacă și intertextualitatea, personajul cel mai versat din acest punct de vedere dovedindu-se a fi, de departe, Marele Monstruleț (cel care, în absența Pisicâinelui, își asumă temporar rolul de educator al viitorului principe). El îl inițiază pe micul Teodosie în arcanele cărților, cu o (pseudo)ignoranță nonșalantă, prilej pentru autor de a sancționa, cu fină ironie, atât stereotipiile inerente oricărui discurs critic (în maniera brevetată de Mircea Horia Simionescu), cât și doza de absurditate pe care o presupune, la limită, orice demers educativ:

— MICUL PRINCIPE.

— Un prinț de pe o planetă îndepărtată și mică vine să cucerească pământul, pentru că pe planeta lui n-are loc nici măcar să-și cultive grădina. Ajunge în Levant. Luptă pentru putere, intrigi, viclenii costisitoare – cartea este varianta pentru copii a Principelui lui Machiavel și a fost, în legătură cu asta, și un proces de plagiat intentat autorului. Alta?

— DIN LUMEA CELOR CARE N-AU CUVIINȚĂ.

‒ Aha. E un fel de cod al bunelor maniere pe dos. Te învață cum să nu mănânci cu furculița la masă, cum să te scobești în nas și să faci biluțe perfect rotunde, cum să pui piuneze pe scaun etc. În realitate, dacă știi să citești printre rânduri, te învață cum să mănânci cu furculița la masă, cum să nu te scobești în nas și cum să nu faci biluțe perfect rotunde. Adică tocmai în răspăr. Ai citit À REBOURS de Huysmans? Altă mare carte pentru copii. Și mai am aici în bibliotecă o grămadă.

Se poate constata cu ușurință că ne aflăm în fața unui text pluristratificat – "basm", la prima vedere, dar un basm ce amalgamează o mulțime de ingrediente rafinate (de la convențiile caracteristice genului, întrebuințate la modul parodic, până la elemente de distopie și farsă grotescă). Nu numai că scriitorul conturează în acest fel un spațiu generic greu de clasificat (pentru care orice etichetă se dovedește doar în parte adecvată), dar pune în funcțiune simultan un mecanism ingenios de generare a unor ficțiuni în ficțiuni, asamblate după modelul păpușilor rusești sau al cutiilor chinezești. Prin pătrunderea lui Teodosie în camera de lucru a autorului, ne aflăm în plină metaficțiune, procedeu cu resurse inepuizabile, valorificate de mulți maeștri ai prozei postmoderniste și nu numai, dintre care Michael Ende este probabil autorul cu care Răzvan Rădulescu are cele mai multe lucruri în comun. Căci nu încape îndoială că Marele Monstruleț, mai mult decât cu dragonii din Culoarea magiei, primul roman al lui Terry Pratchett, sau decât cu zmeii din Enciclopedia… lui Mircea Cărtărescu, vădește afinități cu creaturile amenințate de neant din Povestea fără sfârșit.

Una peste alta, numeroasele aluzii intertextuale, combinate cu trimiteri ludic-parodice la o realitate extratextuală, la stereotipiile asociate comportamentului nostru național etc., dovedesc că Teodosie cel Mic este o lectură potrivită nu atât pentru cititorii inocenți, cât mai degrabă pentru acei cititori care au rămas copii (adică îndrăgostiți de plăsmuirile imaginației bine temperate).

Răzvan Rădulescu, Teodosie cel Mic, ed. a II-a, București, Editura Arthur/Youngart, 2022, 464 p.