Jonathan Coe spunea într-un interviu că vrea să scrie cărți amuzante, în primul rând.

După câteva romane citite, ca Middle England, Domnul Wilder și cu mine, Clubul Putregaiurilor, Cercul închis sau The Terrible Privacy of Maxwell Sim, știam deja că umorul n-o să lipsească, dar și că o să găsesc mult mai mult în noua lui carte.

Bournville este un orășel de lângă Birmingham, unde există o faimoasă fabrică de ciocolată: Cadbury. Se vorbește mult despre războiul ciocolatei și poate de asta coperta din ediția în italiană chiar reprezintă o mare ciocolată, deși, pentru mine, cartea este mai mult un omagiu adus mamei autorului și o critică la adresa politicienilor britanici și a măsurilor luate în timpul pandemiei.

Coe prezintă povestea familiei Lamb: Mary și Geoffrey, Jack, Martin și Peter, dar ei nu trăiesc totuși izolați în turnul lor, ci sunt afectați de tot ce se întâmplă, începând de la Al Doilea Război Mondial, încoronarea reginei Elisabeta, căsătoria lui Charles cu Diana, premierii care se succed în Marea Britanie, finala Campionatului Mondial de Fotbal din ’66, Brexit (dar despre asta a vorbit scriitorul pe larg în Middle England) și până la pandemie.

Capitole despre prezent alternează cu cele dintr-un trecut despre care tinerii nu știu mai nimic. Documentarea este foarte riguroasă, și astfel avem atât de viu și exact prezentate momentele menționate mai sus.

Puțini dintre noi știu cum a decurs ceremonia căsătoriei lui Charles cu Diana, ce greșeli și bâlbâieli au fost acolo, de exemplu, dar după ce citim romanul, știm clar cum s-au întâmplat lucrurile, de parcă am fi fost la fața locului.

Probabil vom întâlni tema pandemiei foarte des la autorii de azi, dar interesant e să vedem ce perspectivă alege fiecare. De pildă, am citit recent Sally Rooney: Beautiful World, Where Are You și acolo pur și simplu nu e importantă, e văzută ca ceva enervant care ține prietenii departe unii de alții și de reuniuni literare (în rest, cartea lui Rooney e foarte bună totuși). În schimb, aici autorul care vrea să amuze cititorii cu cărțile lui tratează tema foarte serios, chiar sunt fragmente întregi din discursurile lui Boris Johnson și ne amintește atât de bine ce a însemnat perioada asta și cum au fost oamenii afectați și cât de puțin s-a știut și s-a înțeles la început.

Pentru că scriitorul vrea să fie mereu în pas cu vremea, nu ocolește nici tema iubirii dintre doi bărbați: Peter se îndrăgostește de un coleg din orchestra în care cântă, deși e căsătorit cu o femeie. Aici e o scurtă scenă (nu mă refer la cea cu sexul oral care este foarte explicită și destul de bine realizată) care mi-a amintit de Camera lui Giovanni a lui James Baldwin: după ce-și consumă pasiunea, personajul masculin – aici Peter – este nehotărât și o aduce pe soție în discuție, ca și cum ar fi normal să se folosească de ea cât timp nu știe exact cine e și ce vrea. Dar asemănarea se termină aici pentru că dacă personajul lui James Baldwin rămâne laș, Peter își acceptă orientarea și chiar va avea alți iubiți. De asemenea, Coe punctează oarecum și tema discriminării și a ideilor preconcepute: unul dintre copiii lui Mary, Martin, are o iubită afro-americană și tatăl lui încearcă să-i despartă pentru că e ceva aproape de neconceput pentru el ca propriul fiu să nu aibă o parteneră albă.

Cartea începe în 2020, cu instalarea pandemiei, cu Lorna (nepoata lui Mary) în prim-plan, și am avut impresia că o să aibă vreun rol central femeia asta tânără pentru că întregul prolog este foarte puternic, rămâne în minte pe tot parcursul volumului, și am simțit cumva că a abandonat-o voit și a readus-o în scenă doar ca figurant spre sfârșitul romanului.

Următoarele capitole povestesc viața străbunicii Lornei, Doll și Samuel, și cum au reușit să treacă prin război: deodată e o altă lume, avem de-a face cu alt gen de oameni, de acțiuni și de limbaj chiar. Este sărbătorit sfârșitul războiului și nimeni nu știe cum să reacționeze și cum o să fie lumea mai departe, toți se află în fața unei mari necunoscute. Și cu greu își permite cineva să fie fericit.

Pe 2 iunie 1953, are loc încoronarea reginei și cu ocazia asta apare televizorul în casa familiei lui Doll și Samuel. Încet-încet, ei sunt lăsați la o parte și își face loc în centru Mary, fiica lor. E ca o scenă de teatru unde fiecare are un rol, îl joacă fiecare cât de bine poate și se retrage în spatele cortinei. Mary îl cunoaște de mică pe Geoffrey, au în comun doar pasiunea pentru tenis, la care oricum ea se pricepe mult mai bine, dar el e un băiat cuminte care își ia în serios curtatul fetei, face tot ce scrie la carte, și în final reușește să se însoare cu ea, deși Mary mai are un fel de pretendent ale cărui idei o înflăcărează mult, dar odată ce cuvântul a fost dat, nu se mai poate schimba nimic.

Ce e revigorant în carte? Jonathan Coe știe că trebuie să surprindă cititorul, să nu-l lase să se aștepte la o continuare monotonă, așa că intervine cu tot felul de artificii, precum gândurile participanților în fața televizorului sau câte o scrisoare în care se deapănă zeci de ani de viață.

Cu ocazia Campionatului de Fotbal din ’66, are loc și o primă partidă din războiul ciocolatei, la scară mică de data asta, între doi verișori: Jack, englezul, și Lothar, germanul, și fiecare e sigur că ciocolata lui merită toată aprecierea. Jack chiar ajunge să spună: Hai, Lothar, încearcă, încearcă una din cele mai bune ciocolate din lume.

Războiul există și la nivel înalt, până la Bruxelles, unde se duc lupte ca ciocolata englezească fabricată în Bournville să fie recunoscută ca atare și nu considerată alt fel de desert doar pentru că are prea multă grăsime în loc de cacao. Și aici autorul se bazează pe o documentare exhaustivă și avem fragmente întregi cu motivații care ne pot părea absurde, dar care arată până unde merg funcționarii ca să-i convingă pe ceilalți că au dreptate.

Coe a ținut să precizeze că nu e vorba de vreo autobiografie, că locul există, da, și poate totul începe de la omagiul pe care vrea să i-l aducă propriei mame, pe care se bazează oarecum personajul lui Mary, dar aici se oprește elementul autobiografic.

Ceva din natura lui Benjamin (din Clubul Putregaiurilor, Cercul închis, Middle England) e prezent și în atitudinea personajelor masculine de aici: atât Martin, cât și Peter sunt rezervați, nu au o înclinare spre socializare și le este greu să-și manifeste și accepte iubirea, spre deosebire de fratele lor mai mare, Jack, care se entuziasmează și aruncă direct tot ce gândește.

Spune atât de multe Jonathan Coe în romanul ăsta, încât era nevoie de o foarte bună organizare și el o reușește, pentru că unul dintre punctele lui forte este structura unei cărți în general.

Dacă ar fi să aleg un singur cuvânt despre care e cartea cred că ar fi familie, pentru că da, autorul aduce în discuție și războiul ciocolatei și Casa Regală, îl aduce în prim-plan și pe Boris Johnson, vorbește și despre timpurile cele mai recente, dar în centru este tot timpul evoluția familiei Lamb.

Probabil pentru că începuturile se rețin mai bine dacă sunt excelent scrise, ce îmi vine în minte după ce am terminat cartea este exact starea lui Doll, percepția ei, liniștea dinaintea dezlănțuirii bucuriei datorate terminării războiului.

Există și scene îndrăgite de autor sau poate foarte importante pentru el, pentru că revin în mai multe romane ale sale: cum ar fi hârtiile, documentele rămase în urma unei persoane, în vreun cufăr din pod sau în vreo cutie, excursiile a două familii cu rulota sau cortul, undeva departe de oraș, așteptarea în fața mării și, evident, muzica.

Muzica pentru că este cealaltă mare pasiune a scriitorului, pe lângă literatură, de asta nu poate s-o lase deoparte în cărțile sale, pentru că scriem despre ce e important pentru noi, până la urmă.

Jonathan Coe, Bournville, Penguin Books, 2022