Jinduiesc să văd fulgi lânoși care mi se aștern foșnitor pe haine, să-mi simt nările lipite de ger și pașii scârțâind în zăpadă, să aud chiote de copii îmbujorați rostogolindu-se de-a valma cu săniile, să văd oameni de zăpadă informi, iviți din nămeți copleșitori, țurțuri de cleștar, să simt starea aceea de transă moleșitoare care te cuprinde când vii înghețat și te toropește căldura. Nu mi-a plăcut niciodată iarna, dar acum mi-s dragi toate ale ei, așa cum le știu din copilărie. Acea iarnă, acea copilărie, acea stare de grație, de pace și de bine în care aidoma fulgilor lânoși, plutea promisiunea anilor ce vin numai pentru tine, a vieții întregi care ți se așterne înainte și al cărei capăt nu doar că nu-l zărești, ci habar n-ai că există.

Pe-atunci, iarna era ca-n povești, iar războaiele erau doar în cărțile de istorie și chiar dacă mai era câte unul pe ici, pe colo, nu era al nostru, nu știam de el și nici nu-mi păsa. Aveam iarna și toate anotimpurile așa cum trebuie, într-un mers firesc al lucrurilor, fără să mă gândesc vreo clipă că el ar putea fi altfel.

Astăzi, am înțeles mersul lucrurilor sau cred sau mă prefac arogant că l-am priceput. Mă apasă iarna asta care ne-a cotropit, cu câte-o nouă molimă, cu război și fără de zăpadă. Cu generali, care lamentabili, care rezonabili, chemați să vorbească despre războaiele altora și despre cum ele ar putea deveni și ale noastre. După ani de pace, a venit și timpul lor, al războaielor, al generalilor care în sfârșit își simt rostul, rostul fireturilor și al stelelor adăugate unele peste altele, fără nicio vătămătură cu care să se fi ales pe câmpul de luptă.

Tânjesc după naivitatea vremurilor în care era pace și iarnă adevărată, așa cum am apucat-o noi și așa cum copiii de astăzi ar afla-o doar din cărți, dacă le-ar citi.

Și totuși, e iarnă. O iarnă lungă, apăsătoare, o iarnă continuă care ne-a pătruns în oase, în creier și în obiceiuri. Să se fi scurs vreo trei ani de când a început, de când o simt. O iarnă fimbul. Iarna aceea mitică despre care scrie și Eliade, o iarnă lungă de trei ani, fimbulvetr, termenul germanic tradus prin "marea iarnă", "fimbul" însemnând "mare", cumplita iarnă care întrupează esențe cosmologice universale, în care "moravurile decad și se pierd, oamenii se ucid între ei, pământul se cutremură, soarele se întunecă, stelele se prăbușesc", după cum scrie Eliade. Tot el ne spune însă că acest cataclism nu este sfârșitul, că după el, totul se regenerează și răsare un nou pământ, "verde, frumos, îmbelșugat, cum n-a fost nicicând, purificat de orice suferință".

De la acest simbol pleacă și romanul scriitoarei Alice Botez, "Iarna Fimbul" (1968), roman alegoric, parabolă a condiției umane, a relației omului cu trecutul, cu destinul, o expresie estetică a unui conflict determinant în mod implacabil pentru dispariția unor valori umane, cu un final cathartic, în care personajul Andronic descoperă înainte de a muri motivele iernii fimbul, la diferite culturi, numindu-le "universalele simboluri ale încheierii unui ciclu" și le tălmăcește; "vremea iernii lungi și grele dinaintea sfârșitului – sfârșitul unei civilizații, după care vine un început, se deschide un drum, sau porțile paradisului, apar îngeri, zei sau alți oameni".

M-am întors des în ultimii trei ani la această carte și la acest simbol escatologic. Când am început să scriu aceste rânduri încă nu ninsese. Și chiar dacă ninsoarea care a căzut tot m-a făcut să mă întreb où sont les neiges d’antan, mi-a dat speranța că marea iarnă se apropie de sfârșit.

Nu vreau să văd zei, cu atât mai puțin îngeri, poate doar îngeri de zăpadă. Nu vreau neapărat să văd nici alți oameni, dar aș vrea ca ăștia care sunt să învețe ceva din toate cele ce se-ntâmplă.

Jinduiesc la pace, la fulgi lânoși, la zăpadă scârțâitoare sub tălpi și la toate anotimpurile la locul lor, așa cum le-am apucat...