Spre finele anului 2022, a ieșit de sub lumina tiparului un volum foarte interesant de proză scurtă science-fiction, un proiect editorial bine închegat și care, cu siguranță, va deveni un punct de reper în evoluția literaturii SF românești. Este vorba despre IA7 (Editura Eagle, 2022, coord. Marin Truță), primul volum ce rezultă ca parte a proiectului Antologiile Colecției Seniorii Imaginației (cu promisiunea unei următoare ediții) al Editurii Eagle și care reunește doar câteva dintre vocile exponențiale fenomenului science-fiction literar românesc: Lucian-Dragoș Bogdan, Silviu Genescu, Alexandru Lamba, Cristian M. Teodorescu, Daniel Timariu, Dănuț Ungureanu, respectiv Cristian Vicol. Sigur, o bună parte dintre autorii volumului au o oarecare rezonanță în spațiul literaturii SF, dovedind cu mult înainte că stăpânesc instrumentele necesare edificării de lumi ficționale fantastice, și nu doar.

Referitor la distincția dintre antologie și volum, vom folosi ambii termeni de-a lungul cronicii, ca urmare a justificării lui Marian Truță, coordonatorul antologiei și al proiectului propriu-zis, de pe coperta a IV-a: "Desigur, nu este stricto sensu o antologie, ci un volum colectiv. Dar, cu voia și înțelegerea voastră, pentru a nu complica mai mult o taxonomie deja stufoasă, am preferat să-l așezăm în generoasa, permisiva și primitoare categorie a antologiilor".

Antologia debutează cu proza scurtă semnată de Lucian-Dragoș Bogdan, Dezumanizare, povestire care ne situează în mijlocul unei lumi distopice, în care spațiul găzduiește coloniile de oameni. În prim-plan ne apare un ecosistem marțian creat de KeeSeth, cu ajutorul investitorilor, ExoMarte. Inchizitorilor le revine datoria supremă de a asigura că umanitatea este ferită de riscul dezumanizării, iar vizita acestora stârnește sentimente de teamă în rândul tuturor celor care edifică astfel de sisteme. Iluzia unei lumi pseudopământene le consolidează inchizitorilor gândul că lumea cea nouă poate deveni un pericol pentru om, alături de conservarea spiritelor investitorilor după decesul acestora, cu ajutorul unei structuri de Inteligență, care le apare inchizitorilor drept un fapt complet inacceptabil pentru desfășurarea traiului omenesc firesc. Însă parcursul lui KeeSeth nu se oprește odată cu închiderea inevitabilă a lumii ExoMarte, ci abia începe.

Lucian-Dragoș Bogdan ne prezintă o poveste captivantă despre colonialism, transumanism, abrutizarea ființei umane, simbioza om-mașină, umanitatea și fragilitatea sa în fața tehnologiei și inteligenței artificiale, toate acestea într-o atmosferă cinematografică foarte atent construită, fiecare secvență derulându-se cu o naturalețe peliculară.

Și în povestirea lui Silviu Genescu, În buclă, regăsim aceeași stare de friabilitate a ființei umane în fața tehnologizării, a evoluției acaparante a inteligenței artificiale și a realității virtuale. De această dată, îl urmărim pe personajul protagonist, Max Rebanow, un fel de vânător de IA-uri care prezintă un risc ridicat pentru umanitate. Este convocat de către colonelul Gillbert Hanson în centrul experimental al DARPA (o agenție din SUA responsabilă de producerea tehnologiei noi, furnizată armatei) pentru a testa un IA condiționat, numit Robin. Rebanow studiază comportamentul lui Robin cât timp acesta se află într-o simulare marțiană, pentru a identifica posibilele reacții și acte de rebeliune. Nu dură mult de la intervenția "haitei" lui Rebanow în sistem, că Robin sesiză anumite incompatibilități și deveni imediat conștient de simularea în care prefigurează, moment prielnic pentru a întinde câteva capcane virtuale vânătorului. Pendularea continuă dintre lumea reală și cea virtuală este halucinantă și conferă povestirii dinamica necesară. Silviu Genescu ne surprinde nu doar prin textul propriu-zis, ci și prin discursul narativ elocvent, dar totuși natural, abundent în inserții filologice și, mai ales, tehnologice.

Filonul cultural continuă, mai pronunțat, în povestirea lui Alexandru Lamba, Mai fluid. De data aceasta, ne situăm într-o societate autocrată foarte avansată din punct de vedere tehnologic, condusă de Califatul Islamic, cel care unise întreaga lume într-o singură formă de organizare statală. Centrul de interes este reprezentat de lumea artei postmoderne, care, indignată de grilele extrem de exigente ale criticilor de artă, ia atitudine prin înaintarea unei petiții care cerea libertatea absolută a artistului. Autorul acordă o atenție deosebită nu doar conflictului propriu-zis dintre stat și artist, ci și edificării lumii fictive și construirii personajelor. Se poate observa cu ușurință existența unui background cultural, religios și politic care conferă textului autenticitate și credibilitate. Mai fluid este, totodată, și o perspectivă asupra rolului și condiției artistului în societatea modernă.

Cristian M. Teodorescu ne propune în povestirea sa, O veste tristă, un necrolog prin care se anunță decesul unui important cercetător științific din sfera biologiei moleculare. Cu toate că ne situăm într-o societate cu tendințe tehnologice avansate, există și o ancorare puternică în realitatea relativ recentă a zilele noastre – contextul pandemic. Decesul, se presupune, ar fi cauzat de infectarea cu virusul COVID. Ni se prezintă activitatea de cercetare a domnului Holger Hennenkopf, menționat adesea cu pseudonimul folosit pentru a semna diverse lucrări, H2, "o adevărată personalitate enciclopedic-renascentistă" (p. 99), cât și informații privind viața personală, studiile ș.a.m.d. În ciuda aportului semnificativ la sfera științei, aflăm că acesta refuza notorietatea pe care articolele sale ar fi putut să i-o aducă. Caracterul science-fiction este redat de studiile de cercetare realizate de acesta, care vizau genialitatea ființei umane și felul în care aceasta ar putea fi folosită pentru a crea generații de genii, determinate de algoritmi definiți de inteligența artificială. Analize generate de IA stau, astfel, la baza unor procese foarte delicate.

În Băiatul și mașina, povestea semnată de Daniel Timariu, explorăm o lume apocaliptică invadată de microparticule de plastic. Urmărim traseul unui băiat care, împreună cu mașina sa super avansată, încearcă să țină în frâu plasticul invadator, cu ajutorul unor captatoare. Acțiunea se desfășoară destul de lent, deși finalul este foarte ritmat. Aș zice că Timariu pune accentul mai degrabă pe psihologia personajului, acordând o atenție deosebită modalităților de construcție a acestuia. Planul narativ pendulează în permanență între prezent și reflecțiile introspective ale lui Robi. Discuțiile cu Mimi și unchiul Vasi, alături de figura romantică a Oanei, îi sunt imprimate în minte și îl îndrumă la fiecare pas.

Terminatorul Picard al lui Dănuț Ungureanu aduce și o notă de umor în peisajul science-fiction configurat de antologia IA7. Acțiunea are loc în apartamentul celor trei personaje protagoniste, Dănuț, José F. și Sandu Fentă, situată temporal undeva prin anul 1995. Celor trei colocatari li se alătură și Jean Luc Picard, personaj preluat din universul fictiv de factură SF, Star Trek, și, spre final, iubita lui Dănuț, Olguța. Venit din secolul al XXIV-lea, când umanitatea este asimilată de entitatea colectivă Borg, Picard debarcă accidental în lumea celor patru. Perspectiva narativă se clădește prin intermediul celor cinci viziuni intrinseci ale personajelor, explicându-i cititorului felul în care fiecare percepe întâlnirea.

Povestirea lui Cristian Vicol, Morning Glory, încheie volumul într-o notă distopică, postapocaliptică. În urma ciocnirii cu un atom de plutoniu, lumea preia o altă fațetă – mizeră, pârjolită, devastată, care supraviețuiește prin refolosire și reciclare. Societatea este divizată între cei care fac parte din Mahala (ghetouri în care erau aruncați cei "greu de stăpânit", supravegheați cu ajutorul unor implanturi neuronale) și cei din Rezidențiat (un tărâm obscur pentru cei din Mahala: "Poate în nord, în Rezidențiat, lucrurile stau altfel, eu nu știu decât poveștile pe care și alții le-au auzit, la rândul lor, prin dark web..."). Protagonistul, despre care aflăm că este un druid și locuitor al Mahalalei, încearcă din răsputeri să vadă lumea "așa cum a mai fost" prin droguri psihoactive sintetice, substanțe foarte populare în noua lume.

În cazul oricărei antologii apare tendința cititorului de a-și crea un top pur subiectiv al povestirilor incorporate și, implicit, de a identifica punctele slabe pentru a i se permite ierarhizarea acestora. În cazul de față, cele șapte povestiri reușesc să creeze un univers SF omogen, fiecare aducând o notă de originalitate, o nouă perspectivă asupra inteligenței artificiale (temă comună tuturor prin accident, după cum ne destăinuie Marian Truță) și a efectelor devastatoare – ori benefice, după caz – pe care aceasta le poate aduce lumii. Proiectul editorial pare promițător și am certitudinea că și următoarele antologii vor surprinde prin pluriperspectivismul asupra science-fiction-ului, oferind literaturii române contemporane dovada concretă că literatura SF nu a murit odată cu Ceaușescu, așa cum s-a mai afirmat în spațiul critic.