Atunci când ai plecat

ai luat cu tine orașul

Prin tăcerea de sfinx a zilei

în toată puterea cuvântului

la adăpostul aplauzelor pentru

un adevăr ce făcea comerț cu el însuși

când îngerii stăteau

îngrijorați deasupra răscrucilor

precum flăcările peste nebănuite comori

iar suferința înainta în lume

ori de câte ori era amintită

Atunci când ai plecat

ai luat cu tine orașul

Prin spaima ieșită

din tratatele de urbanism

ca o consimțire vinovată

a lacrimilor ce botează obrajii

oricărui mâine

când strada cu arbori seculari nu mai știa

pe amintirea cui să se vândă

iar cerul dimineții venit la amiază

se zbătea în venele reci ale păsărilor migratoare

Un cod al samurailor

Nu voi mai pleca niciodată din acest cvartal

cu străzi înguste și lucioase

ca niște piei lepădate de șarpe

și imobile standard pentru

societatea bluzelor albastre

ale capriciosului secol douăzeci

unde trunchiul subțire al plopilor

se aseamănă cu o cârje papală

și-n parcarea magazinului hard-discount

aflat terenul fostelor întreprinderi industriale

Ianuarie este o jertfă ce nu mai ține numărătoarea

dimineților care ne seamănă

cu toate cuvintele plecate în exod

sub inimi ce bat în ritm de mătănii

printre adăposturi publice locale

unde teoriile înclinației marginale spre fericire

necesită nuanțe iar speranța

se cimentează-n abandonuri

precum în pierzător un cod al samurailor

Iubirea de apoi

Zilele și nopțile de iarnă

împărțite între ele precum o taină

la început de Februarie

Priviri pe care frigul le face mai limpezi

Liniștea ce nu se mai poate opri din povestit

când micul survol al stolului de vrăbii

schimbă cerul la față

iar câteva adevăruri ne sunt de ajuns

Și căderea matematică a ninsorii

peste promisiuni și acoperișurile caselor vechi

uitate într-o zi ce nu o să mai vină

peste amintirea felului tău

de a sugera un salut

lângă buchetul de flori neliniștitoare

ca o muzică de pian

ce străbate cetăți

unde singurătatea cea bună

și mirajul iubirii de apoi

stau la temelia veacului

Acalmie și revelație

Într-o mică tutungerie

aproape de faleza

acelui oraș al teilor

unde ți se pare că ești uitat pe lume

la primele ore

pline de acalmie și revelație

când toate lucrurile din jur

sunt relicvele unui nou început

iar orice amintire devine fioroasă

vagul ei împinge sângele prin artere

ca un Sisif bolovanul spre dealuri

și fluviul se retrage

în derivă spre alte nisipuri

spre largul oceanelor comunicante

unde spaima prisosește

și sfârșitul tinereții este un domiciliu forțat

unde trebuie să iei totul de la capăt

niciodată mai hotărât, niciodată mai singur

Homeland cinema

Ninge cu fulgi mari

ca niște globuri de lumină proiectată

peste case și străzi

pavoazate cu piatră cubică

într-un cartier al orașului

apărut în prelungirea

unui neorealism italian

și nicio frază în plus

și niciun sunet în minus

unde să se adăpostească

farmecul dureros al lucrurilor mărunte

când zgomotul lingurițelor ce lovesc

pereții cănilor de ceai

acoperă țipătul din off

al tăcerilor adunate în oameni

ce ar putea să-și spună totul

și totul să fie suportabil

într-o seară prinsă în cadre iernatice

când perdeaua de omăt

acoperă un replay la îndemână

și fructele albesc pe masa festivă

iar cu degetul arătător pe buze

orele sărbătorii își alungă discret sărbătoriții

Desespoir agréable

Eu îți vorbesc și acum despre rostul bucuriilor efemere

deși nu știu dacă le-am întâlnit

mai mult de două-trei ori până acum

când lumina roșie a soarelui de Ianuarie

ni se așază pe față în dreptul micii cofetării

unde ne îngăduim unul pe celălalt

la masa cu mușama înflorată

înainte de plecare

la marginea urbei lipită de frontiera cu Orientul

unde orice este permis

atât timp cât lucrurile se desfășoară în liniște și indiferență

iar vrăbiile ciugulă clipele de tăcere prelungă

uitându-se amenințător la ochii ce evită să privească alți ochi

când seara este prea scurtă pentru contradicții

și o corabie cu reverii acostează la țărm

iar de la bordul ei se revarsă un cântec nostalgic

ce ar putea fi și despre noi

măcar în prima și nesfârșita lui parte

​

Gestul amiezii

Tot ce spui acum este de fapt

un fel mai aparte de tăcere și de adevăr

Gestul leneș al amiezii

ca un dromader trecând prin urechile acului

culoarea ei cenușie venind de departe din

iarna ce ne-a irosit

printr-o casă în stil baroc de secol optsprezece

cu două caturi, mansardă și peron

unde palmele tale se lipesc de geamul ferestrei

ca si cum s-ar putea vedea cu ele mai bine

locul de intersecție unde putem

fi măcar o parte din tot ceea ce suntem

cum urmele în pielea zgâriată

într-un cartierul patriarhal de la marginea orașului

unde soarele se aruncă printre ruine

precum gladiatorul în groapa cu lei

O iarnă grea

>

O iarnă grea se cuibărește în iarna de acum

păsările ieșite din tablourile lui Braque

stau încremenite pe cumpăna zilei

când sabia desenează pe zăpadă

o sabie ce o să ne apere

de sălbăticiunile zilei ce adulmecă

întâmplări misterioase

ce te privesc și fug fără se uite înapoi

pe vulnerabila cale de mijloc

O iarnă grea se cuibărește în iarna de acum

chipul de metal al serii întoarce

și celălalt obraz brăzdat de uimire

ca de o cicatrice adâncă

și vorbești despre joia de mâine

fără acuze sau încântare

ca și cum ai vrea să menții distanța

între două sau mai multe lucruri

pe care cândva le-ai iubit

Între două zile

Granițele dintre două zile

ca o tăietură neînchisă a pielii

ori rană secretă prin care umblă un alt eu

în acest sfert de anotimp devenit

o bombă cu ceas de care nu îți mai pasă deși îi auzi ticăitul

o narațiune surogat care se derulează

emancipându-se de propriul ei povestitor

când mierea din hexagonul fagurilor

se varsă în orele ce se tem de propria lor durată

și de starea lucrurilor iar eu alerg pe scara interioară în formă de melc

vreau să ajung din urmă istoria dimineții de astăzi târâtă de mărfare la triaj

și lăsată acolo să nu mai știe drumul de întoarcere așa cum se abandonează pisicile

ce vânează puii de pasăre din curtea gospodarilor

Ploaia peste țigle

>

Auzi cum ploaia cade peste țigle într-o ultimă zi de Noiembrie unde vinovăția unor întâmplări mai vechi se iartă a doua oară printre înghețuri și dezghețuri sociale intrate în mentalul colectiv și-n decrepitudine printre nenumăratele lumini și umbre reci ale stropilor mărunți ce fac ca lucrurile să pară

mai mici și să se vadă mai clare Un declin fastuos aceste ceasuri

ce se arhivează-n zâmbetul tău complezent

când toamna sfârșește precum plecarea unei rude

despre care știi că nu se va mai întoarce niciodată