OPTm
nr.crt.

Un crustaceu umanoid

Niciodată n-am fost atras de mare. O fi gena danubiană de vină, trebuie neapărat să văd o întindere de apă tivită cu maluri și meandre? De fapt, omit o nuanță importantă: ceea ce-mi jenează relația cu marea este cultura litorală – desantul populației pe plaje, turismul-amfibiu ce face adesea din prima linie a apelor teritoriale o veritabilă cocină hormonală. Și când scriu asta, nu mă refer doar la România, ci la un soi de "litoralism" universal.

Așadar, sunt trei lucruri care îmi vin în minte când mă gândesc la mare:

1. Stațiunea Saturn. Stăteam acolo unde plaja alcătuia o buclă de arhipelag. Și-am văzut-o: făcea plantoane cu un toiag improvizat dintr-o cracă noduroasă. Soarele incendiase ziua, dar bătrâna era înfofolită într-un giulgiu zdrențăros din pulovere, cu mânecile înnodate de jur împrejurul corpului. Un crustaceu umanoid desprins din reveriile expresioniștilor. Târa un sac gemând de gunoaie, mare cât un leviatan. Iar pe lângă șolduri, aninate la brâu ca niște tălăngi, i se legănau patru sticle de plastic de 5 litri. Era complet știrbă, vorbea printr-un fel de croncănit nazalizat. Însă, culmea, puteam distinge clar monologul ei. Se certa cu niște duhuri din cap. Unele o făceau să strâmbe mofturoasă din nas, altele să râdă timid, tăinuindu-și gura în umăr.

2. De jur împrejurul nostru, canicula pândește printre trunchiurile pinilor ce își țes în praful uliței mozaicul de umbre. Printre crăci, cobaltul cerului se întinde ca o cupolă de insolație între Dürres, fosta capitală a Albaniei, folosită ca rampă de invazie de către Benito Mussolini, și Polignano a Mare, cochetul orășel adriatic în care zornăie pietrișuri albe. Căutăm o plajă mai retrasă. Ne-am certat. Eu mereu fac fițe, eu mereu vreau scorburi, locuri pustii, fasoane post-apocaliptice. Și ne este sete. Și n-avem apă. Și drumeagurile se scurg repetitiv peste o faleză tot mai abruptă. La mare distanță în spatele nostru, dincolo de crestele coniferelor, se ghicește, de mărimea unei gămălii de chibrit, turnul fostului palat de vară al lui Zogu I, autoproclamatul rege al Albaniei – imobilul a fost devastat de furia populară în 1997, pe fondul unui joc piramidal care i-a adus la sapă de lemn pe albanezi. Dintr-odată, peisajul secetos dă naștere unei fâșii semisălbatice de nisip. Mă luminez la față. Un loc pe placul meu: alunecările de teren au avortat pe buza mării câteva dintre buncărele lui Enver Hodja. Scalpuri de beton, ca niște furuncule, zac linse de valuri. O șleahtă de copii folosește rămășițele buncărelor drept trambuline. Sunt în mintea lui J.G. Ballard, respir ușurat.

3. Superba cetate Caliacra. Să fie sfârșitul lui august? Ziua e pe terminate. Uscăciunea câmpurilor susură. Libelulele survolează aproape oarbe prin stepă, furate de zefirul sosit odată cu primele tente ale apusului. Ador acest promontoriu stâncos, această capodoperă a Miocenului sarmațian care subliniază grandoarea imperială a Mării Negre. Ai senzația că Bizanțul nu s-a încheiat. Văd în larg zbenguiala unor delfini și la scurtă apropiere de mine se află micuțul schit "Sf. Nicolae" și un radar NATO. Cândva, corăbiile otomane veneau să facă prăpăd aici. Acum, Putin e măcelarul Mării Negre.

Iar dacă ar fi să mă gândesc la cea mai minunată vacanță din cărți... Mi-e greu să mă fixez asupra uneia și să o încoronez la superlativ. Vacanța înseamnă călătorie. Și-n memoria mea, călătoriile din romane se împrăștie într-o colecție de crâmpeie. Mă gândesc, bunăoară, la odiseea prin Caucaz, la bordul unui transportor blindat, din romanul "Misiunea directorului de resurse umane" al lui A. B. Yehoshua; sau la zilele infinite de pe Insula Capri ale lui Ann Hidden din "Villa Amalia", Pascal Quignard; sau la stepele sângeroase ale lui Cormac McCarthy; sau la vântul sărat din Tomisul post-ovidian descris de Christoph Ransmayr în "Ultima lume"; sau la Alto Tajo, tărâmul colonadelor maure pe unde trec, în procesiune de spaghetti-western, plutașii ("gancheros") lui Jose Luis Sampedro din "Apele care ne poartă"; sau la aventura nebună a celor două cupluri din excelenta nuvelă "Cal în fugă" a lui Martin Walser.

Sunt ahtiat după road novel-uri, așa că n-aveam cum să-mi privez personajele de hipnoza călătoritului. În romanul de debut, "Sânge de pasăre pe haine", familia Jarek pleacă în vacanță și face un popas într-o pădure de lângă Katowice, unde se întâmplă ceva groaznic. Iar al treilea meu roman, "Filip Manakis: o poveste europeană", se termină cu o escapadă la Capul Caliacra.

Nu scriu niciodată în vacanță. Subliniez: literatură nu scriu. Însă am mereu cu mine o agendă pentru diverse însemnări, în general lungi descrieri de peisaje. Am fost îndrăgostit lulea de "Jurnalele de călătorie" ale lui Flaubert.

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

Copyright © fictiunea.ro