OPTm
nr.crt.

O lectură "păcătoasă"

Romanul lui Mihail Victus începe misterios: Toate păcatele noastre. Titlul ne pune pe gânduri și ne invită la o meditație serioasă asupra părții noastre mai... obscure. Toate păcatele? Chiar toate? Inclusiv cele ce păreau de nemărturisit?

Probabil acestea ar fi fost și gândurile Irinei, tumultuoasa protagonistă din tumultuoasa confesiune narativă. În ciuda faptului că personajul ne atrage încă de la primele cuvinte prin sinceritate. Irina este sinceră. Apelează fără preget la tehnica narativă a monologului interior și renunță de la bun început la ideea de cenzură. În mod paradoxal, curajul ei de a-și mărturisi imperfecțiunea o face să pară mai puțin imperfectă. Poate pentru că este asumată. O calitate de familie, dar să nu ne pripim să mergem prea departe în cadrul arborelui lor genealogic. Da, al lor, pentru că Irina are un frate. Horia B., așa cum îl „alintă" jurnaliștii în articolele în care îi conturează un portret total greșit. Pentru a găsi germenele sincerității, este suficient să ne oprim la Horia. Un frate glacial, ușor evaziv, dar care înseamnă totul pentru protagonista noastră. Un frate care îi dă ocazia să arate că îi pasă, că se poate implica și că poate deveni portavocea dreptății într-o lume care s-a cam obișnuit cu lipsa imparțialității. Irina ne demonstrează că și un om care de-abia începe să se regăsească poate contribui la aplicarea dreptății. Cu nesiguranțe, cu spaime, cu păcate. Amintirea momentelor neplăcute de la confesional, dintr-o copilărie rememorată, deși mereu alungată, ne aduc ecouri din vechea Irina. Din Irina cea mică și nevinovată, dar conștientă de ipostaza ei de soră mai mare. Dintr-un trecut în care Horia nu experimentase încă limitele introvertirii totale, de care pare înlănțuit acum, la maturitate. Comunicarea fără cuvinte dintre frați ne atrage prin insolitul ei. Totul pare să fi fost deja spus, dar, atunci, de ce Irina crede că nu a auzit nimic?

Încercând să-l descopere pe noul Horia, ajunge la o altă descoperire: nici ea nu mai e la fel. Poate nu a ajuns încă la siguranța naturală a Taniei, cel mai important sprijin din viața ei, dar nici nu se mai lasă dusă de coincidențele vieții pe drumuri incerte. Nu atunci când Horia are atâta nevoie de ajutor, din cauza unei situații ce amenință să distrugă echilibrul cu greu dobândit. Prinși între amintirile unei copilării sacrificate pe altarul unei credințe jucate și amenințările unei tinereți ce nu se arată mai blândă, Irina și Horia se bucură de o constantă: faptul că fiecare se poate baza pe celălalt. A venit rândul Irinei să demonstreze că protecția pe care i-a oferit-o Horia nu a fost în zadar și că încă este aliata lui în lupta contra vieții.

Ingeniozitatea lui Victus constă în a construi acest personaj feminin mai mult din umbre decât din lumini. Relația cu fiecare personaj care o înconjoară pare a ascunde ceva, dezvăluind totodată, în mod paradoxal, ceva neștiut despre Irina. Tania o completează, fără a-i îngroșa însă lipsurile, Gabriel Teodorovici îi scoate la iveală răbdarea, blândețea și dorința (uimitoare chiar și pentru Tania) de a avea grijă de alții chiar și când aceștia nu vor să li se poarte de grijă. Relația cu Horia este de departe cea mai complexă, prin caracterul ei dificil, de veșnică luptă pentru acceptarea defectelor. Chiar și atunci când acestea devin păcate. Păcatele noastre, ale tuturor celor care am fost nu o dată un alter ego al Irinei sau chiar al lui Horia.

Atunci când o fereastră pare acoperită, două uși se deschid cu zgomot pentru a mai contribui cu ceva la portretul acestei femei. Atât de umană, atât de realistă. Empatizăm fără să vrem cu ea, fără a uita că, în spatele acestei voci feminine admirabile nu se află o autoare, ci un autor. Jocul cu provocările vieții devine astfel și mai incitant, iar gratitudinea, și mai mare.

Gratitudine față de o lectură care se desfășoară de la sine, oferindu-ne pe tot parcursul ei satisfacția unei pagini bine scrise. În contemporaneitate, în umbra schimbărilor ce planează asupra noastră. Gratitudine față de infuzia atât de dorită de adevăr, prin concretizarea asumării. Chiar dacă este vorba despre toate păcatele noastre.

Mihail Victus – Toate păcatele noastre, prefață de Ioana Hodârnău, LITERA, bpc, 2021

Flavia IOSEF

Studentă în anul al treilea la Facultatea de Litere, Universitatea din București, specializarea Română-Spaniolă, Flavia este implicată în activitățile culturale ale facultății, notabilă fiind recenta participare la Colocviului Best Letters, dar și la Sesiunea de studii și comunicări de literatură comparată, iconologie și ekphrastică, ediția a XVII-a.

Echipa
Arhiva
PRINT 32⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

NOUA LITERATURĂ

Poveste alertă, scrisă cu acuratețe, Evadare din Östersund de Ovidiu Baron se citește cu plăcere și curiozitate.

Recomandată de Cristina Bogdan

FILMELE REVISTEI

Bookfest, 2022

Cartea săptămânii

Pe elefant.ro

Roman finalist la  Booker Prize, pe 2021.

 

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Premiile TIFF-2022

LITERA, 2022

Roman finalist la  Booker Prize, pe 2021

Black Button Books, 2022

Reeditări așteptate

Humanitas, 2022

Corint, 2022

Copyright © fictiunea.ro