OPTm
nr.crt.

Aniversare: Radu Aldulescu e născut în luna iunie

Doina Ruști, Liviu G. Stan, Andrei Simuț, Radu ALDULESCU - Idei. Urări. Pagina de literatură - nr. 120 / 32 (serie nouă) / 27 iunie, 2022

 

Doina RUȘTI

Radu Aldulescu s-a născut de Sfinții Petru și Pavel, adică de ziua fructelor, mai ales a celor din care se scot alcooluri tari. Prin urmare, la sfârșit de iunie, mai precis în seara de 29 iunie, ne strângem să vorbim despre literatură.

Firesc, năvalnic și rudă bună cu „poeții viscerali” ai lui Roberto Bolaño, Aldulescu este prozatorul care a deschis poarta la finalul comunismului, aducând cu el "floarea albă” de pe câmp, despre care cântă mai sus. Mulți ani, Radule, cu proză și amor!


Liviu G. STAN

Bombardierul strategic


Pur și simplu mi-e greu să mă gândesc la conceptul de marginalitate, în literatura ultimelor trei decenii, fără explorările vitale și spectaculoase ale lui Radu. 

Căsniciile transformate în audiții pentru infern, jocurile sadice ale umilirii, eterna reîntoarcere a sechelelor post-decembriste, cultul șomajului – toate acestea formează ecosistemul unui romancier care și-a adjudecat un loc inconfundabil nu doar în literatura română, ci (pentru cine se va speti vreodată să-l integreze într-o antropologie culturală) și-n imagologia democrației românești.

Aldulescu nu e doar un mare romancier, ci a devenit un brand. Brand-ul Aldulescu reprezintă un depozitar etnografic al lumpenproletariatului nostru capitalist. Dacă Radu ar fi lucrat într-o corporație, probabil c-am fi avut în prezent o „Groapa” a corportatismului, acel mult așteptat roman cu „R” mare despre acest segment exploatator de pe piața muncii care-și propagă efectele în rata depresiilor, divorțurilor și natalității. 

Există un punct de observație neclintit și amețitor pe care Flubert l-a descris astfel în corespondența sa: „Stau cu privirea plecată peste spumele putregaiurilor din suflete.” Asta face și Radu de-atât amar de vreme cu răbdarea și rigoarea unui speolog. 

Ajuns la vârsta neo-tinerească de 68 de ani, Radu pare un bombardier strategic B-52 care zboară calm pe deasupra literaturii române. B-52 poate transporta până la 32.000 kg de armament. Asta-i doresc și eu lui Radu de ziua sa: să ne mai ofere și de-acum încolo muniție romanescă de 32.000 kg! 


Andrei SIMUȚ


Aldulescu

Paradoxul universului ficțional marca Aldulescu este că, deși se află sub spectrul tragediei, care apare negreșit la finalul romanelor sale, deși cuprinde multe personaje în luptă cu sărăcia, cu neînțelegerea lumii, cu destinul neîndurător, cu autoritatea și sistemul social crud, cu lipsa afecțiunii din partea aproapelui, cu toate acestea este un loc imaginar spre care ceva te îndeamnă mereu să te întorci. M-am tot întrebat care să fie motivele. Să fie faptul că reflectă atât de bine resorturile ascunse ale lumii noastre? Să fie faptul că nimic nu e forțat, totul este de un firesc absolut imperturbabil, dar în același timp ne șochează implicit? Să fie din cauză că nicio scenă nu pare scrisă pentru a căuta vreun efect, fiecare fiind de fapt surprinsă cu acuitatea intensă a unui simț fin de observație? Să fie pentru că, din ampla galerie foarte diversă a personajelor, sigur există cel puțin unul în care ne regăsim (deocamdată mă gândesc mereu la Aurel Golea..)? Să fie pentru că Aldulescu este unul dintre rarii creatori de personaje din literatura noastră, cu o capacitate inepuizabilă de a le dezvălui fizionomia psihică prin propriul lor discurs? Să fie pentru că proza lui dezvăluie un mare stilist al vorbirii personajelor sale, pe care știe ca nimeni altul să le asculte?

Da, și mai mult decât atât: întorși dintre paginile cărților sale, ni se confirmă impresia că lumea, dincolo de nenorocirile ei prea vizibile (și imprevizibile) are totuși sens, are niște tâlcuri ascunse pe care, dacă îi citim cu atenție romanele, învățăm să le descifrăm. Paradoxul lui Aldulescu e și cel al marii literaturi.

La mulți ani!


Ferentari, anii 80

Să mergi la Brăila înseamnă să mergi pe mâna care ameţește zarurile, pe bafta sau ghinionul acelei mâini. Astfel, poţi merge și pe mâna adversarului direct pe care­-l ai la un moment dat, paralel cu miza principală, în joc înscriindu-­se o a doua miză. Atunci a fost când toți au mers pe mâna aceea ce se rotunjea pe maneta de acţionat dispozitivul de basculare.

A încetinit totuși mult când l-a basculat pe colonel, cu schiurile lui cu tot. A scuturat bine bena ridicată la maxim, ca și cum ar fi avut mortar lipit pe pereţi, și s-­a uitat pe geam, în urmă, și l-­a văzut ridicându-­se din șosea și alergând după mașină. Era așadar întreg și nevătămat colonelul, și uite că ea încă nu obser­vase nimic, nu auzise răcnetele acoperite de motorul accelerat în gol. Când, după încă doi kilometri parcurși în viteză, Petrică coti pe un drum lateral ce intra în pădure, Piticu își înfipse palma micuţă în pulpa femeii, strânsă în blugi. Spunea ceva de plimbările astea frumoase la aer curat cu mașina statului și pe benzina statului, și că­-n definitiv băiat bun, statu’ ăsta, dacă stai să te gândești, și să vă dezbrăcaţi, doamnă, să vă faceţi comodă, că aicea e cald da’ dacă intraţi în pădure transpirată, de-­acuma s­-a lăsat răcoare... Se uita la el cu o stupefacţie încremenită din care nu mai reușea să­-și revină. Ce s­-o fi întâmplat cu bărbatul ei, acolo-­n basculă? Și i se înfăţișa de­-a dreptul o absurditate, fără nici o legătură cu viaţa ei, ca individul ăsta cu figură de puber complexat, care abia dacă-­i ajungea cu creștetul până la sâni, să aibă o astfel de pornire.

– Așa ie, doamnă, ăsta știe ce zice, o îndemnă tânărul blond de lângă ea. Părea să aibă în jur de douăzeci și cinci de ani, și ochii lui albaștri licăreau o undă de blândețe. Arcadele frumos arcuite, nasul drept, și tot aerul lui distant și învăluitor totodată, întruchipau un prototip comun de frumuseţe masculină. Puiu Fomistu îndeosebi pe înfăţișarea lui se bizuia.

Capul celuilalt părea al unei statui măcinate de intemperii; doar albul ochilor i-­l vedeai și avea pe nas o excrescenţă cărnoasă vânătă. Era unul dintre bărbaţii aceia de treizeci de ani, care întotdeauna par mai în vârstă cu trei­-patru ani, din pricina efortului continuu și monoton al unei munci fizice grele, precum și din pricina obișnuinţei unor vicii menite să-­l ajute să facă faţă acelei munci. Avea spatele îngust și adus, și mâini neobișnuit de lungi, iar femeia își găsi timp să­i observe și palmele mari și murdare, bătătorite și pline de crestături și zgârieturi mai proaspete și mai vechi. Întări și el, pe un ton încă și mai îndatorat: ascultaţi­l, doamnă, pe Piticu și daţi­-vă șuba jos. Ăsta-­i om umblat, mai spuse Titi Zorba, privind visător o clipă prin parbriz la copacii cotropiţi de înserare. Nu facem noi toţi de-­acilea câţi dolari au trecut prin burta lui... Și mai staţi locului, doamnă, uite­-așa se-­ntâmplă accidentele, lăsaţi­-l să con­ducă. Întinse mâna peste Piticu și Fomistu care tot nu se îndurau să bruscheze femeia, și trase de mâna încleștată pe volan. Smucitura parcă­-i rupse încheietura și degetele. În timp ce Petrică conducea pe drumul de căruţe plin de hârtoape pierzându­-se printre copaci, ţipetele și zbaterea ei creșteau într­-o disperare dusă la limită și îngemănată cu implorări. Nu vreau și vă rog, nu vreau și vă rog, nu, nu, nu și nu și tot așa. Era un coșmar atât de viu, o moarte ce i se pregătea de faţă cu ea, da’ mai stai odată locului, și înjurătura nu era atât furioasă, cât de o langoare scârbavnică rafinată; Petrică o lovi cu cotul în stomac, cu toată puterea, încât simţi ceva ca un fier de cuţit străbătând­-o și, în același moment, întinzându­-se peste Piticu și Fomistu, Titi Zorba o lovi cu pumnul în faţă, izbind-­o cu capul de tabla cabinei care se îndoi niţel. Printre trupurile înghesuite și agitate, mișcarea lui Titi fu precisă și firească, ca și cum și­-ar fi încheiat un nasture. Durerea, vederea și gustul sângelui ce­-o podidi din creștet și din buzele sparte, îi domoliră aproape cu totul disperarea. Atunci avu chiar puterea să se gândească, pentru a doua oară în ziua aceea, că nu e răul cel mai rău care ar fi putut să i se întâmple.

Se opriră în pădure, la lumina farurilor, cu prada lor, o soţie de colonel MAI, de douăzeci și patru de ani, și nu s-­au mulţumit numai cu atât. I­au luat și cojocul, și cerceii, și lănţișorul de la gât, și toate groverele alea de pe degete, iar Fomistu a vrut să-­i oprească și blugii, că erau aproape noi.

– Mai bine să n-­o lăsăm în chiloţi aici, pe prafu’ ăsta, fu de părere Petrică.

Se lăsase un frig tăios și întunericul neînstelat parcă mirosea a zăpadă. Titi trânti cu ţâfnă:

– Dacă ţi­-e milă de ea, hai s-­o încărcăm și s­-o ducem la bărbatu­-su acasă, la căldurică. Poate ne­-o servi tipu’ și­-o tărie să ne-­ncălzim! Ha!

Seara o continuară în cartier, acasă la Petrică, cu trei jumătăţi de coniac. Acolo, Piticu, Titi și Fomistu nu­-și dădură seama că Petrică e străin, nu știe chiar nimic din ceea ce ei socoteau de prisos și mai ales de rău augur să-­și spună. După miezul nopţii cei trei au plecat, s­-au despărţit la capătul străzii Humulești, clătinându­-se de o beţie tristă și lucidă, fiecare spre încotro îl va fi dus priceperea. Începuse să ningă cu fulgi grei și deși. Prima ninsoare. În noaptea aceea au dispărut din cartier și din oraș, iar după două luni au fost adunaţi de prin ţară Titi Zorba și Puiu Ţampafoi. Despre Piticu nu s­-a mai știut nimic vreme de patru ani, deși în răstimpul ăsta se spune că ar fi apărut prin cartier și mai bine de jumătate de cartier avea să-­l vadă în vară la nunta Ninei. Pe el n-­au reușit să-­l găsească, cu toate că avea datele risipite prin toate cir­cumscripţiile de miliţie ale orașelor mari din ţară, fară să fi petrecut o zi de detenţie sau de arest. Era lucru știut că în jurul lui se ţeseau pe zi ce trece tot mai strâns bănuieli că deţine valută și face negoţ și speculă en gros cu obiecte străine, astfel că permanent era ţinut sub urmărire, dar de fiecare dată, ca prin minune, scăpa din faţa faptelor și dovezilor ce l-­ar fi putut face să stea câteva zile barem în arestul miliţiei, atât cât să i se ia declaraţii pentru tot ce învârtește și încă ceva pe deasupra. Totuși Piticu n-­ar fi putut fi dat în gât decât de cine ar fi dorit asta cu tot dinadinsul, și până și o astfel de persoană, dacă ar fi existat, ar fi trebuit să trăiască, să se lase mânjită adică, cum spun cei ce privesc cu jind și dispreţ, din afară, acest spectacol la care fară să-­și dea seama participă totodată nemijlocit; ca întotdeauna viaţa își trăgea pildele din sorţile celor ce trebuiau să trăiască, împletite cu ale celor nevoiţi să se târască.

Desfășurându-­se îndeobște dincolo de legi, Piticu n-­ar fi putut trăi decât măsurându-­și puterile cu apărătorii legii. Printre aceștia era cunoscut ca plin de fairplay, discret și foarte util, și știind când trebuie să forţeze și cât să forţeze nota, așa că deocamdată trebuia lăsat în apele lui, ca un pește ce încă n­-a atins greutatea potrivită, și prins, nu cu un bax de Kent și douăzeci de dolari în buzunar, ceea ce de bună seamă că ar fi fost o acţiune de novice. El trebuia prins cu geanta diplomat plină de dolari și franci cu care se întorsese astă-­vară de la mare după ce scuturase la pocher niște grupuri de străini, și pe drumul de întoarcere încurcase miliţia civilă din patru judeţe și încurcase și diplomatul, atât de bine pe sub ochii și mâinile lor, încât în ziua de azi nu se știe nimic în plus despre diplomatul acela și nici dacă într­-adevăr a existat un astfel de diplomat. Însă oricum Piticu trebuia prins, și uite că în sfârșit își dăduse în petic, și unde mai pui că într­un viol colectiv de golani de ultimă speţă, de care cei puși acum pe urmele lui în ruptul capului nu l­-ar fi crezut în stare. Dar cine să-­l mai fi prins acum, când pentru găsirea lui poate că n­-ar fi fost de ajuns să fie pusă în mișcare o reţea internaţională de spionaj. Din declaraţia victimei, vina lui apărea minimă în comparaţie cu a celorlalţi. Ea nu l­-ar fi văzut, în timp ce tovarășii lui o loveau în pădure și după ce încetase a se mai împotrivi. Femeia era de o rezistenţă cu totul ieșită din comun, încât tot mai înverșunaţi dădeau în ea, ca într-­o vită, parcă tot n­-o simţeau cedând, și­-n timpul ăsta Piticu se ţinuse departe și doar că-­i trăsese inelele de pe degete fără ca ceilalţi să-­și dea seama în vânzoleala aceea, după ce Titi îi smulsese lănţișorul și cerceii. Cu atâta delicateţe lucrase însă, că n-­ar fi lipsit mult ca ea să nu observe pe ce drum au apucat­-o inelele. Odată coborâtă din mașină și trezită parcă din atâtea lovituri și înjurături, ea fu în stare să-­și încordeze atenţia la tot ce i se întâmplă, mai cu seamă la bijuterii fusese atentă, dintr-­un reflex dobândit și rodat prin aglomeraţia tramvaielor și magazinelor. Piticu, nu numai că n­-a lovit­-o și n-­a înjurat­-o, dar nici silit n­-a vrut să participe la viol. Titi și Fomistu i-­au tras pantalonii pe care și-­i ţinea cu amândouă mâinile, rupându-­i brăcinarul, și câteștrei l­-au luat apoi pe sus, zbătându­-se și ţipând, și l­-au aruncat peste ea cum ai arunca în apă pe unul care nu știe să înoate. Atunci a fost când el se confesa printre lacrimi fierbinţi că-­i impotent din fragedă pruncie; poa’ să­-ntrebe și pe nevastă­-sa, și ce dacă doi copii, băieţii nu-­s făcuți de el, da’ ie ca și ai lui și-­i iubește... Piticania asta nenorocită, ce-­ar fi zis el că s­-a­-ntâlnit hoţu’ cu prostu’... Totuși nu era potrivit momentul pentru a forţa dezbinarea lor. Presat de lamentări și hohote de plâns, Titi Zorba îi eliberă ceafa din cleș­tele labei enorme: fu iertat așa, din rugăciunea aceea silnică, îngenuncheat, cu gâtul frânt și nasul stând să i se-­ngroape în pubisul doamnei colonel. Dacă Titi poate că-­și mai amintea vag că trăise cândva ca atârnător în partidele lui de pocher, plimbându­-se din oraș în oraș, cu un venit lunar de șapte-­opt mii de lei, Piticu de mult își izbăvise memoria de vremurile acelea. Balastul ăsta te ţine-­n loc mai mult decât orice, el avea norocul să se priceapă să trăiască numai în prezent, poate că și de aici i se trăgea geniul de prestidigitator.

– Și groverele? Îl întrebară mai apoi, în ma­șină, pe drumul de întoarcere spre casă. Nu știu, să mor, să moară băieţii mei, or fi rămas acolo, se apără Piticu. Fomistu spuse că are dreptate. Nu, nu c-­au rămas acolo groverele. Că nu poa’ să fută, nu se jura el aiurea pă băieţii lui...

N-­ar fi fost mare lucru să-­l dezbrace la pielea goală, numai dacă nu le-­o fi-­nghiţit. Ceea ce era foarte posibil. Ei știau că-­n multe momente de ananghie, încolţit fără ieșire, Piticu mâncase la propriu poate vreo mie de dolari cu totul, din care reușise chiar să recupereze câte ceva. De pildă, bancnotele de zece, împăturite în opt și legate strâns cu o sforicică. Căzură în sfârșit la pace: Ia-­le tu groverele, Piticule. Le meriţi. Des­tul ai suferit.

(Radu Aldulescu, Sonata pentru acordeon)


 

Doina Ruști, Liviu G. Stan, Andrei Simuț, Radu ALDULESCU

Echipa
Arhiva
PRINT 32⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

NOUA LITERATURĂ

Poveste alertă, scrisă cu acuratețe, Evadare din Östersund de Ovidiu Baron se citește cu plăcere și curiozitate.

Recomandată de Cristina Bogdan

FILMELE REVISTEI

Bookfest, 2022

Cartea săptămânii

Pe elefant.ro

Roman finalist la  Booker Prize, pe 2021.

 

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Premiile TIFF-2022

LITERA, 2022

Roman finalist la  Booker Prize, pe 2021

Black Button Books, 2022

Reeditări așteptate

Humanitas, 2022

Corint, 2022

Copyright © fictiunea.ro