OPTm
nr.crt.

Evadare din Östersund

Alerga în spatele ei, pe aleea pietonală ce ducea spre piața centrală. Trecuse de ora opt, soarele oscilase puțin între cele două coline, deasupra lacului, apoi se lăsase pe-o parte, spre vest, pe jumătate adormit. Dacă se grăbeau puțin, aveau să-l găsească, precum în atâtea alte seri, prins în stufărișul mocirlos de pe lacul cel mic. O privea protector, alergând mereu către ea, în ritmul impus de pașii ei. Pe podul care traversa lacul cel mare s-au intersectat cu un lung alai de bicicliști, aparent foarte preocupați să ajungă la un eveniment și ea s-a mirat, pentru că avea impresia că în orașul lor nu se întâmpla nimic ieșit din comun. Își dorea chiar să plece definitiv, să evadeze din Östersund. Era imposibil să găsească ceva care să-i schimbe percepția pe care o avea asupra locului.

— Poate iubirea noastră, îndrăznise el, iar ea râsese încet, dând capul pe spate.

Părul îi strălucea acum, în razele strecurate aproape orizontal, printre cele două șiruri de mesteceni ce delimitau poteca spre pădure. Trecuseră, prin stânga, de linia caselor de la baza dealului, urmând drumul care ocolea de fapt insula. Pentru că Fröso era o insulă, un deal imens, prizonier al lacului cel mare și al monstrului nevăzut care străjuia acolo. Niciunul dintre ei nu credea în existența monstrului, li se părea o născocire copilărească, o poveste mincinoasă sau cel puțin mult exagerată, cum sunt mai toate cele spuse de pescari. Văzuseră evident piatra runică pe care un fel de șarpe imens înconjura insula, hrănindu-se cu propria coadă, însă era doar una dintre nenumăratele legende cu care oamenii din vechime își omorâseră plictiseala.

Îl văzuseră sau auziseră poate mai puțin de douăzeci de oameni pe parcursul unui mileniu, lansând o zvonistică plină de spaime și de necunoscute. Se făcuseră cântece despre el, se scriseseră povești, iar în ultimii ani, o echipă norocoasă reușise să filmeze în apă un profil lung, aproape transparent, care ar fi putut fi orice altceva. Toată lumea voia să-l vadă, cu gândul secret de a-l putea ucide. Iată de ce consiliul regional îl desemnase oficial specie protejată, în ciuda faptului că nu era prezent în niciun manual sau studiu științific despre lumea subacvatică. Karen se amuza teribil pe tema asta, gândindu-se că ar fi o idee bună să fie declarați specii protejate toți monștrii din mintea noastră, mai ales că aceia există cu adevărat, îi putem descrie destul de bine și rezultatele prezenței lor sunt vizibile în mai toate demersurile pe care le întreprindem.

Au intrat în pădure pe aleea care înconjura lacul. La margine, apa era neagră, asemenea celei din lacul cel mare. Cineva le explicase mai demult, când se mutaseră în oraș, că nu apa era neagră, ci pământul de sub ea, pe care monstrul neobosit îl tot răscolea. Karen vrusese să plece încă din primele săptămâni, spunând că epuizaseră tot ce era de făcut sau de văzut acolo și că, dacă ar fi rămas, ar fi devenit captivi într-un plan greșit, într-o misiune de viață condamnată să eșueze.

— Cum poți să spui că ai epuizat un oraș? se mirase Thomas.

— Dar tu cum poți să afirmi că ai epuizat oameni? a replicat ea.

Îi zisese, într-adevăr, că existau oameni despre care nu mai puteai afla nimic de îndată ce ai trecut de anumite bariere sufletești care, dacă ai fi stat departe, și-ar fi putut păstra o aură de mister ce le-ar fi acoperit cumva golul interior. Pur și simplu, avea impresia că la astfel de oameni, care nu doreau să crească în niciun fel, să schimbe nimic, nu ai mai fi putut găsi niciodată ceva care să poată stârni un minim interes. Karen îi reproșa uneori că disprețuiește oamenii, el susținea că, dimpotrivă, îi prețuiește la justa valoare.

Soarele părea că duce o luptă corp la corp cu lacul și cu pădurea, pentru că dispărea complet în apă sau în spatele vegetației sau reapărea mândru, aruncând mănunchiuri lungi de lumină care trasau o cărare de foc pe suprafața apei, adâncindu-se apoi în pădure. Uneori se apropia de Karen suficient cât să-i audă respirația sacadată, ce nu pierdea nimic din finețea ființei sale, în ciuda efortului consistent, ea fiind o alergătoare ce putea oricând să-l surclaseze.

De altfel, alergarea devenise poate principala lor activitate de când se mutaseră acolo, nu doar pentru beneficiile pe care le aducea sănătății, pentru forma bună pe care astfel reușeau să o mențină, dar și pentru că orașul devenea mai bogat, privirea se lumina și aveau o cu totul altă perspectivă asupra locurilor, văzute în continuă mișcare. Mai era și un alt motiv despre care discutaseră în repetate rânduri, fugeau de ei înșiși, de propriile dezechilibre, de teama că iubirea lor avea să se înece în lacurile acelea, că nu aveau să mai găsească resurse pentru a se reinventa, pentru a-și redefini relația. Karen îi spunea în serile lungi în care rămâneau ore în șir în fața unui pahar de bere, într-unul din barurile orașului, adeseori singurii clienți, că o măcina teama cumplită că ar fi putut deveni unul dintre oamenii aceia pe care el îi epuizase, în care nu mai reușea să găsească nimic să-l atragă sau să-l intereseze. De altfel, și ea avea impresia câteodată că Thomas își pierduse abilitatea de a fi amuzant, magia timpului petrecut în doi dispărea, în unele perioade, aproape cu totul, și ideea unei pauze, a unei despărțiri temporare, care să-i pună la încercare, să-i ajute să se regăsească ori să schimbe ceva, apăruse poate cumva firesc.

Aleea înconjura lacul din pădure pe o distanță de aproape trei kilometri, alternând porțiuni din lemn, foarte înguste, cu poteci bătătorite, fragmente mlăștinoase, unde săreau pe niște pietre, segmente de drum forestier cu podețe fragile, ce păreau să se destrame sub pașii lor. Din loc în loc, poteca circulară se intersecta cu altele, fie marcate, trimițând spre vreun sat sau biserică din apropiere, fie fără niciun semn. La o astfel de intersecție o pierduse din ochi pe Karen și, crezând că accelerase foarte tare, se grăbise să o prindă din urmă, însă după mai bine de două sute de metri înțelesese că o luase pe altă potecă și se oprise să o strige, fără să primească vreun răspuns. Neștiind prea bine ce să facă, se întorsese în fugă la intersecția aceea, de unde porneau două poteci spre adâncul pădurii, una care trimitea, printr-o săgeată, către un traseu în natură de trei ori mai mare decât ocolul lacului, alta nemarcată, ducând spre dreapta, dar aparent mult mai umblată decât cealaltă. Nu fusese pe niciuna dintre cele două poteci până atunci. Cea care ducea spre dreapta ar fi trebuit, dacă mergea drept, să reprezinte o scurtătură spre drumul care cobora panta înapoi, spre orașul vechi. Întorcându-se, își dădu seama că mai era o potecă îngustă, care ducea direct spre lac, printre mesteceni, apoi pătrundea în stufăriș.

Thomas o strigă din nou, spunând că nu era momentul pentru glume nepotrivite, în curând avea să se întunece, mai era de parcurs drumul înapoi și încă nu făcuseră ocolul complet al lacului, cum se întâmpla de obicei. Se duse până la marginea stufărișului, însă, deși putea ghici încă urme de pași mai departe, picioarele i se adânciră imediat în noroi și abia reuși să se tragă înapoi, spre pământul uscat. Nu înțelegea la ce servea poteca aceea, nu o cotea în lateral, pur și simplu era o linie directă între traseul circular și lac. Nici măcar loc de belvedere nu putea fi, pentru că stufărișul era destul de des și nu zăreai mai nimic din suprafața lacului.

Se întoarse așadar și avansă pe varianta ce ar fi trebuit să scurteze spre drumul de întoarcere, gândindu-se că s-ar fi putut să fi greșit grav, că poate ea ar fi urmat, pur și simplu, traseul stabilit, apropiindu-se deja de sfârșitul circuitului, însă într-un ritm mult mai alert, pe care lui îi fusese imposibil să-l țină și acum, bazându-se, ca de atâtea ori, pe aparențe, se apucase să rătăcească în căutarea ei, prin pădure, în locuri în care nu avea cum să fie. Situația deveni mai complicată la o nouă intersecție, unde cărarea se împărțea în alte trei și pur și simplu vru să se întoarcă la traseul circular, pe care să-l parcurgă înapoi, așteptând-o în punctul în care pătrunseseră în pădure. Numai că, venind din adâncul pădurii, o auzi pe Karen strigându-l.

— Unde ești? O întrebă el.

— Sunt aici, ghidează-te după voce.

O luă pe poteca din stânga, în fugă.

— Și acum? Continuă să vorbești.

— Sunt aici, răspunse ea, însă de data aceasta vocea ei se auzea din altă direcție, așa că, fără să stea pe gânduri, ieși de pe cărare și se avântă de-a dreptul printre mesteceni, spre ea.

O rugă să vorbească tare, să se poată orienta mai bine, numai că tot ce îi spunea Karen era sunt aici sau grăbește-te, vino odată. Vocea nu suna întotdeauna la fel, în sensul că suna fie natural, cu un calm relativ surprinzător, fie speriată, nerăbdătoare, auzindu-se însă de fiecare dată din altă direcție. În multe locuri erau mesteceni tineri, foarte deși, iar Thomas se lovea de crengi, zgâriindu-și fața, în ciuda faptului că se străduia să-și facă loc cu brațele.

Razele soarelui dispăruseră cu totul, însă în locurile unde copacii se rarefiau, luna trimitea suficientă lumină încât să poată vedea suprafața pământului, scoarța albă a copacilor, vegetația săracă de sub ei, stratul de frunze uscate. Foșnet de crengi și de frunze răvășite începuse să se audă din sensuri diferite, se oprea periodic să se uite într-acolo și din scoarța câte unui mesteacăn se desprindea uneori un văl alb, care se pierdea printre crengi, i se părea că e părul ei blond, însă de fiecare dată găsea acolo doar o fâșie de scoarță proaspăt desprinsă de pe un copac, cu seva curgând abundent pe trunchiul lui. I se părea o barbarie, dintre toți copacii din lume, mestecenii erau favoriții lui, îi iubise din prima clipă și, deși era o tradiție a locului să li se folosească scoarța ca izolație la acoperișurile caselor vechi, nu întâlnise niciodată urmele unor astfel de gesturi, care lăsau răni deschise pe copaci perfect sănătoși.

2

A reușit în sfârșit să se reapropie de lac, singurul reper cu adevărat familiar, și, pe aleea îngustă, a surprins conturul ei în alergare. A grăbit pasul cât a putut de tare, strigându-i, în același timp, să se oprească, însă Karen părea să nu îl audă sau să refuze. A văzut-o cotind spre observatorul de lemn care dădea spre lac și, bucuros că de acolo nu se putea avansa spre altceva, s-a gândit că lucrurile aveau să fie în scurt timp lămurite. Numai că, în mod cu totul surprinzător, nici în observator, nici în apropierea acestuia, nu se afla nimeni. S-a uitat de mai multe ori de jur-împrejur, dar nu se zărea niciun loc în care să se fi putut ascunde cineva. Coborî din observator și o apucă, uluit, înapoi, când auzi din spate un mieunat prelung, ca un scâncet sfâșietor de copil. Ascultă cu atenție, privind spre lac, de unde mieunatul se repetă și, în direcția acestuia, observă o scândură lată care avansa pe suprafața lacului. O apucă într-acolo, călcând cu grijă, să nu alunece. Simți apa rece în adidași, dar continuă să meargă spre scâncetul acela teribil până ajunse pe o insuliță care avea forma unui cerc perfect delimitat. Dincolo de acesta însă nu se mai putea înainta, verifică din picior, apoi se aplecă și plimbă o mână în apă, fără să găsească nimic.

Făcu turul complet al cercului și își dădu seama că nici aleea pe care ajunsese acolo nu mai era. Deodată simți pământul mișcând sub picioare și insula se adânci în apă. La început era foarte rece, încercă să se desprindă și să înoate, dar o forță îl ținea lipit de petecul acela de pământ, care treptat se scufundă cu el cu tot și fu uimit să observe că se acomodă repede cu temperatura apei și că respira în voie, de parcă era încă la suprafață. Coborî așa, cu tot cu discul acela de pământ, zeci, apoi câteva sute de metri, într-o ceață lăptoasă, din care nu distingea mai nimic în nicio direcție. Când insula se opri, ceața începu să se dea la o parte și zări un cerc verzui, aproape transparent, care se desfăcu, dând la iveală o creatură imensă. Pe măsură ce se apropia, părea un șarpe gigantic, mai gros decât trunchiul unui bărbat bine făcut, cu o lungime de peste douăzeci de metri, care își desfăcu un fel de aripi, ridicând spre el un cap care semăna foarte mult cu o pisică uriașă. Se uită curios la ochii aceia, la urechile ciulite, pregătite să asculte, la blana delicată, alb-verzuie. Auzi mai întâi un mieunat blând, care nu semăna mai deloc cu cel auzit când se găsea deasupra apei, apoi creatura îi vorbi:

— E perioada în care unii oameni rămân singuri, spuse ea, cu o voce gingașă de femeie.

Thomas rămase mut, fixându-i ochii verzi și spunându-și, în sinea lui, că acela nu putea fi altul decât monstrul lacului cel mare.

— În lacul cel mare ne aflăm, îi zise creatura. Cele două lacuri comunică, asta nu au înțeles niciodată localnicii. E momentul în care unii oameni rămân singuri. E rândul tău acum.

— Nu înțeleg, bâigui Thomas.

— Așa am rămas eu, în urmă cu mai bine de nouă secole. Credeam că suntem nemuritori, dar se pare că nu a fost așa. Niște pescari cu harpoane vrăjite au reușit să-i străpungă pielea și otrava a prăbușit-o pe fundul lacului, unde zace și acum. Vraja aceea încerc să o rup, sacrificând la fiecare o sută de ani o femeie, una dintre cele care vin des pe malul lacului, cu iubitul său, și a cărei dragoste o găsesc sinceră și de neînfrânt. Am ucis până acum nouă, iubita ta este a zecea, nu mă voi opri până nu se va rupe vraja.

— Dar unde ai auzit că asta ar fi soluția? a întrebat Thomas.

— Am tras cu urechea la o vrăjitoare de pe malul lacului. Ea știa perfect tot ce ni se întâmplase și le povestea unor pescari. Numai că tot ea spunea că trebuie să fie o iubire la fel de mare ca a noastră, altfel vraja nu se va rupe. Trebuie ca acel cuplu de îndrăgostiți să nu fi cunoscut niciodată trădarea. Așa am simțit că este în cazul vostru. Cu toți cei dinainte m-am înșelat.

— Ce te face să crezi că nu te înșeli și în privința noastră?

— Nebunia din ochii ei, disperarea din inima ta. Frica de a vă pierde unul pe celălalt. Vă urmăresc de când v-ați mutat aici. Nu am nici cel mai mic dubiu.

— Te rog să găsești o altă variantă. E mai bine să mă ucizi pe mine. Eu sunt cel cu adevărat nebun, eu sunt îngrozit la gândul că aș putea să o pierd. Ucide-mă pe mine!

Monstrul căzu pe gânduri, cu un mieunat lunguieț, șuierat, meditativ, muzical. Se uită într-o parte, de parcă nu ar fi vrut să-i lase prilejul de a ghici ce gândește. Făcu apoi un cerc în jurul lui, rotindu-se lent, și apa din interiorul cercului împrumută transparența verzuie, care se transmise și corpului lui Thomas. Cercul se făcuse un inel perfect, din care era imposibil să distingi capul sau coada.

— Du-te înapoi, auzi la un moment dat. Așteaptă pe mal, îți voi da de știre.

Împrejurul insulei apărură deodată un fel de tentacule care înotau, împingând-o în sus, cu el cu tot. Erau albe, rotunde, luminoase și se desfăceau, în mișcare, ca niște lopeți. Insula îl duse la suprafața lacului sub un pod imens, pe care nu îl recunoscu și, după ce Thomas coborî pe mal, dispăru din nou în adâncuri.

Tânărul se uită după insulă, simțind cum un val de panică îi umplea plămânii și cum îi era imposibil să expire dintr-o mișcare tot aerul acela pe care îl simțea infestat. Inima îi bătea să-i sară din piept, își simțea venele zvâcnind în tot corpul, un tremur vag îi cuprinse mai întâi picioarele, apoi toate încheieturile.

— Ce să fac? strigă el, și ecoul vibră de-a lungul podului, trecând spre dreapta, unde începea un colț de pădure.

Străbătuse toate cotloanele din Östersund, multe dintre ele în alergare, dar nu recunoștea nici podul, cu aleea care trecea pe sub el, spre pădure, nici copacii, cu excepția mestecenilor. Era însă o altă specie care părea să domine aici, cu scoarța neagră, zgrunțuroasă, foarte înalți, mândri, cu ramuri relativ scurte, așezate armonios de jur-împrejur, și frunze lunguiețe, ascuțite la capăt, ca niște vârfuri de săgeți. Se apropie de copaci și putu surprinde, în obscuritatea aproape totală dinăuntru, făpturi care se mișcau de colo-colo, iar mai în spate, flăcări minuscule ce se rupeau dintr-un foc și umblau anapoda prin aer, luminând scoarța copacilor. Mestecenii erau tot mai rari în spate, tot mai posaci, veritabili prizonieri ai speciei necunoscute. Dinspre apă nu se vedea încă mișcare, monstrul avea nevoie de mai mult timp să se poată decide. Luna era tot mai stăpână deasupra orașului, globul luminos se apropiase de pământ și era acum tocmai deasupra lacului, care o reda cerului, în oglindă. Între lumina aceea minunată care străbătea lumea pe verticală și obscuritatea înfricoșătoare din pădure, între prăpastia din apă și cea din suflet se desfășurau poate ultimele clipe din viața lui, asupra căreia aveau acum drept deplin un monstru și o femeie.

Se adânci în pădure, cu inima ruptă pe din două, simțea sângele curgându-i pe de lături, spre copacii negri, golind arteră după arteră.

— Adună-te, măi, omule! îi zise o voce de bărbat.

Flăcările din aer jucau mai intens, grupându-se în cercuri, în spirale, în trupuri de oameni sau animale care dansau, se cățărau în copaci, se ridicau deasupra pădurii. Unele se vârau sub pământ, luminând un traseu ciudat către întunecimi și mai mari.

3

Doi bărbați și o femeie erau așezați lângă ceea ce ar fi trebuit să fie vatra focului, pe care femeia părea să îl alimenteze mai mult cu privirea. Ea era mult mai în vârstă, deși nici ei nu mai erau la prima tinerețe.

— Îl vom ucide în noaptea asta, zise primul bărbat.

— O vom ucide, confirmă al doilea.

— Altfel își va salva iubitul și veselia de altădată va reveni în oraș.

— Iubita, zise al doilea.

— A fost destinul vostru să veniți în orașul acesta.

— Să ne salvați.

— Să muriți.

— Iubirea asta deplină pe care toată lumea o vede și în care tocmai voi nu mai puteați crede.

— Barca ne așteaptă la țărm, cu harpoanele pregătite. Sunt cele care au străpuns primul monstru, doar ele au puterea să îl rănească și pe al doilea.

— Abia după aceea va fi și cel dintâi ucis pe deplin.

Thomas se străduia să înțeleagă. Simțea o ură teribilă față de monstru, își imagină oamenii aceia aruncând harponul, urmărindu-i agonia cu bucurie, aproape cu o plăcere morbidă. Își surprinse însă cu mirare și un sentiment de compasiune, pe care nu știu prea bine să-l deslușească.

— Haide, revino-ți puțin, vorbi în sfârșit și femeia.

Vocea ei nu avea nimic de-a face cu trupul, era tinerească, plină de viață, și parcă nu o auzea dinafară, ci se întrupa dinăuntru, din cotloanele cele mai tainice ale memoriei.

— Da, și eu îmi amintesc de tine, îi confirmă ea gândul. Dar e mult de atunci, acum fiecare dintre noi e altcineva.

Se uită la cutele de pe fața ei, încercă să le netezească din priviri și simți o tandrețe aparte, care îi transpunea fața între tinerețe și vârsta de-acum. Femeia zâmbi, ridicând ușor din sprâncene, iar zâmbetul acela și ochii vii, expresivi, îl duseră deodată într-un alt timp, într-o altă pădure.

— Haide, acuma, revino-ți puțin! îi repetă ea.

Bărbații o porniră spre malul apei, unde îi aștepta o barcă lunguiață, cu trei rânduri de vâsle. Înăuntru erau aruncate două harpoane. Unul dintre bărbați îi spuse lui Thomas să se așeze la cârmă, pentru că era singurul care putea găsi acum drumul către monstru. Thomas nu știa de fapt, dar îndreptă barca spre mijlocul lacului. Acolo, cei doi bărbați, cu harpoanele pregătite, scrutau cu atenție apa, în așteptarea celei mai mărunte mișcări care să trădeze apropierea monstrului și, nu după mult timp, dinspre dealurile îndepărtate păru că se apropie ceva prin apă, gonind către barcă. Cei doi pescari își fixară privirile într-acolo, rânjind, cu harpoanele pregătite. Excitarea creștea în ochii lor exorbitați, fălcile se încleștaseră să se rupă, trupurile vibrau la gândul crimei ce avea să se petreacă. Numai că monstrul lovi barca din partea opusă, răsturnând-o, apoi un vârtej de ape îi duse pe toți în adânc, lângă trupul celui adormit. Urmele de harpon se distingeau încă pe trupul său și acesta a fost poate cel din urmă lucru pe care l-au putut vedea cei doi pescari. Monstrul se apropie apoi de Thomas și-i spuse:

— M-am gândit bine, s-ar putea să funcționeze. Întoarce-te pe mal să-ți iei rămas-bun. În curând voi veni după tine.

Thomas vru să răspundă, să găsească o scuză la repezeală pentru că se alăturase pescarilor, întrebându-se în același timp de la cine ar fi trebuit să își ia rămas-bun. Se simți propulsat violent la suprafața apei, unde regăsi barca și vâsli singur spre mal. În pădure, flăcările rătăcitoare se adunaseră într-un singur foc, lângă care, pe o piatră, era așezată bătrâna de mai devreme. În spatele ei văzu o colibă rudimentară din trunchiuri subțiri și crengi, pe care nu o putuse observa mai devreme. Femeia era dusă pe gânduri, amestecând cu atenție într-o oală de lut. Fumul se rotea deasupra capului său și, în loc să meargă în sus ori să se risipească, se îndrepta spre adăpostul improvizat, ieșind apoi prin centrul acoperișului, ca o coloană dreaptă, spre cer.

— Ajută-mă să ducem oala înăuntru, zise femeia.

Apucară fiecare de câte o toartă, Thomas se arse tare și fu cât pe-aci să-i dea drumul, dar strânse și mai tare palma. Bătrâna nu părea să aibă nicio problemă cu asta și se uită la el cu un zâmbet binevoitor. Puseră oala în mijlocul colibei și acum se amestecau aburul și fumul dens, pe care îl decolora, despicând înăuntrul său un tunel, prin care Thomas putu vedea până departe luminițe mici, ca niște licurici.

— Erau niște nesăbuiți, zise femeia, așezându-se pe un butuc, la marginea colibei. De atâtea ori le-am spus să renunțe, au crezut că o crimă în plus le va putea aduce liniștea. Mai bine că au pierit. Acum lucrurile se vor rezolva altfel.

Thomas nu înțelegea la ce lucruri făcea referire, dar bănuia că era în vreun fel vorba despre monstrul din lac. Se gândea în continuare ce voise să spună monstrul prin a-și lua rămas-bun. Urma ca existența lui să se încheie în noaptea aceea și se bucura imaginându-și-o pe Karen eliberată, triumfătoare, părăsind cel mai probabil pentru totdeauna orașul acela.

— Și eu am vrut să evadez, îi spuse bătrâna. Dar cu fiecare amânare devii mai dependent, ai nevoie să decidă alții pentru tine, iar asta nu face decât să-ți complice și mai mult viața, să te facă și mai mult prizonier. Libertatea propriu-zisă vine atunci când știi că tu ai ales, că ai trecut peste teama care te împiedicase să o faci, peste prejudecăți, peste felul în care te judecă ceilalți sau, mai bine zis, felul în care bănuiești că te judecă. Prejudecățile lor, presupusul lor dispreț sunt cea mai cumplită închisoare a noastră și să știi, dragul meu, că îi poți număra pe degete pe cei care evadează din închisoarea asta.

Thomas se gândea la pletele blonde ale lui Karen, tresărind în alergare, pe malul lacului cel mic, în pădurea de mesteceni. Îi vedea în gând brațele, șoldurile, trunchiul rotindu-se pe jumătate, îi auzea respirația, ba chiar o văzu cu ochii minții de câteva ori întorcându-se spre el și zâmbind, însă surâsul acela i se păru venind de foarte departe, de la o ființă pe care o iubise într-o altă viață.

— Monstrul nu e de aici, continuă bătrâna. Va veni să te caute, să accepte sacrificiul pe care i l-ai propus. Abia atunci va fi momentul decisiv pentru el și, bineînțeles, pentru noi.

Un vuiet se auzi dinspre ape și ieșiră din colibă să poată vedea monstrul venind. Se înălțase maiestuos deasupra lacului și începu din nou să miaune blând, apropiindu-se de mal. Se îndreptă spre colibă și bătrâna îi făcu semn să intre. Spre uimirea lui Thomas, monstrul făcu asta, docil, alungindu-se, subțiindu-și trupul, și o forță uriașă îl trase în sus, prin tunelul de fum. Thomas îl auzi urlând cu disperare, îi văzu trupul zbătându-se în zadar și o compasiune irezistibilă îi invadă sufletul.

— Lasă-l! îi strigă el bătrânei. Nu ți-a făcut niciun rău.

— Nu putem face asta, dragul meu, îi răspunse bătrâna. Acesta e momentul cel mai potrivit.

Când trupul monstrului dispăru cu totul în coloana de fum, bătrâna apucă o găleată de apă, pregătită din timp, și stinse focul. Urlete îngrozitoare străbătură pădurea, scoțând copacii din rădăcini. Podul imens se prăbuși în apă, coliba se făcu una cu pământul, iar coloana de fum se desprinse în mii se bucăți, care se împrăștiară în toate sensurile. Cu o mânie de nestăpânit, Thomas o căută din priviri pe bătrână, care îi făcea acum semn cu mâna de pe malul apei.

— Nici tu nu vei avea scăpare într-o zi, îi strigă ea, pentru că ai privit în focul aprins de mine. Însă știi deja cum te vei simți atunci.

Thomas vru să-i reproșeze cruzimea și începu să strige, dar sunetul pe care îl produse era întocmai urletul monstrului prizonier în tunelul de fum. Se aruncă spre bătrână, hotărât să o pedepsească, însă o văzu azvârlindu-se în apă și, disperat, se aruncă după ea. O căută înfrigurat, însă privirea i se încețoșă și înțelese că îi pierduse definitiv urma. Dădu disperat din mâini, să revină la suprafață, pentru că, de data asta, nu mai putea nicicum respira sub apă. La capătul puterilor, reuși să ajungă deasupra și înotă din răsputeri spre mal. Extenuat, se lăsă cuprins de un somn profund.

4

Îl trezi un vuiet de păsări care ciripeau agitate. Era cu fața în sus și le privi o vreme zburând încoace și încolo, într-o lumină caldă, de răsărit. Avea impresia că dormise săptămâni întregi și își aminti cu greu experiențele prin care trecuse. Se ridică și își dădu seama că se afla pe lacul cel mic, pe insulița aceea rotundă. Văzu stufărișul, mestecenii, soarele ridicându-se încet deasupra pădurii. În observatorul de lemn se afla Karen. Îi făcea semne agitate cu mâna să vină, plângând și râzând deopotrivă. Se aruncă în apă și înotă spre observator.

Karen coborâse deja, era acum pe alee și începuse să alerge încet.

— Așteaptă! îi strigă el. Nu am niciun chef să alerg.

— Ei, haide, revino-ți puțin! îi răspunse ea, râzând în hohote, întorcându-se spre el și alergând câțiva pași cu spatele.

Fața i se îmbujorase de la plâns sau de la soare, o voioșie nemăsurată creștea în ochii ei, se întoarse și iuți ritmul, cu pletele sărindu-i jucăuș într-o parte și-n alta. Acceleră și el, începând urmărirea, iar femeia chicoti veselă.

Ocoliră lacul, trecură pe aleea de mesteceni și coborâră pe malul lacului cel mare, spre orașul vechi. Apa era acum albastră, transparentă, păsări se roteau deasupra, coborând în viteză să pescuiască, ridicându-se victorioase înapoi. Bicicliști și alergători se îndreptau spre orașul vechi, calmi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Thomas se apropie și o prinse în brațe, sărutând-o cu pasiune pe gât, apoi ea se întoarse și rămaseră îmbrățișați minute în șir.

— Oare îți mai dorești să evadezi din orașul acesta? o întrebă el.

— Într-o zi poate vom mai vorbi despre asta, zise ea, zâmbind.

Apoi se smulse din brațele lui și reîncepu să alerge spre casă.

Ovidiu BARON

A debutat editorial cu volumul de proză scurtă "Nedumeriri" (2009), recompensat cu Premiul pentru debut al filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor. În 2020 i-a apărut un prim volum de poeme, “Liniștea de suprafață”. Cel de-al doilea volum de poezie, ”Pâinea uriașilor ”, a fost publicat anul acesta. Recenzii, studii și articole pe teme literare sau etnografice, precum și proze sau grupaje de poezie i-au apărut, de-a lungul timpului, în ”Transilvania”, ”Euphorion”, ”Pro Saeculum”, ”Viața Românească” ș.a. A publicat studii pe teme etnologice sau muzeale în periodice de specialitate precum “Cibinium”, ”Revista Muzeelor”, ”Marketingul și educația în muzee”, ”Țara Bârsei” sau ”Drobeta”, precum și în volume colective editate de Editura ASTRA Museum –“Istroromânii – repere cultural-istorice” (2008), ”Crucea, punte a Învierii” (2011) etc.

Echipa
Arhiva
PRINT 32⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

NOUA LITERATURĂ

Poveste alertă, scrisă cu acuratețe, Evadare din Östersund de Ovidiu Baron se citește cu plăcere și curiozitate.

Recomandată de Cristina Bogdan

FILMELE REVISTEI

Bookfest, 2022

Cartea săptămânii

Pe elefant.ro

Roman finalist la  Booker Prize, pe 2021.

 

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Premiile TIFF-2022

LITERA, 2022

Roman finalist la  Booker Prize, pe 2021

Black Button Books, 2022

Reeditări așteptate

Humanitas, 2022

Corint, 2022

Copyright © fictiunea.ro