OPTm
nr.crt.

Bestiarul unei lumi de tranziție

Povești misterioase cu femei și alte vietăți, Litera, bpc, 2022

Încă de la debutul său editorial în tulburii ani '90 cu volumul Vietăți și femei (Cartea Românească și Asociația Scriitorilor din București, 1997), proza Ioanei Drăgan a adus în peisajul literar românesc un suflu de prospețime care nu putea să treacă neobservat. Cartea a stârnit deopotrivă interesul publicului și al criticii (dovadă că a fost răsplătită în anul următor cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România), s-a bucurat de o receptare favorabilă în presa culturală a momentului, a reușit, pe scurt, să impună o prozatoare de primă mână pe scena literară post-decembristă.

Naturalețea și firescul vocilor narative antrenate parcă într-o competiție dialogică, polifonia, alternarea unghiurilor de vedere și a perspectivei temporale au fost atuuri remarcate în majoritatea cronicilor de întâmpinare consacrate acestui volum de debut. Toate acestea laolaltă au întreținut așteptări mari legate de un viitor roman al autoarei (numai este demult un secret pentru nimeni că în literatura noastră prejudecata genurilor „majore" e una dintre cele mai rezistente). Romanul cu pricina a venit să confirme așteptările, însă nu chiar imediat, ci la mai bine de un deceniu distanță, în anul 2009, mai exact. Atunci a ieșit de sub tipar Mafalda, cartea cu titlu vrăjitoresc, la care Ioana Drăgan ține cel mai mult din tot ce a scris, după propria-i mărturisire. Dincolo de săgețile țintite către realitatea factuală, politică și socială, sumar deghizată ficțional, microromanul are meritul de a împleti, cu destulă măiestrie, notația realistă și fantasticul banalității, într-un „montaj" prefigurat, până la un punct de precedentul volum de proză, Poveștile Monei (1999), care se vede că pregătea deja, discret, trecerea de la proza scurtă la roman. În fine, în cel mai recent volum al său, Gripa. O poveste de Crăciun (Tracus Arte, 2021), Ioana Drăgan rescrie în cheie ludic-ironică un venerabil scenariu biblic. Adusă la zi prin numeroase referințe la contextul pandemic actual, noua versiune a istoriei despre Adam și Eva lasă loc – în pofida necruțătoarei ironii, împinsă adesea până la absurd – și pentru un vag licăr de speranță.

În ceea ce privește volumul de față, Povești misterioase cu femei și alte vietăți, trebuie să remarc din capul locului faptul că – așa cum îi stă bine unei antologii – probează ceea ce socotesc a fi principala virtute a scrisului Ioanei Drăgan: capacitatea de a clătina mai multe seturi de prejudecăți, unele dintre ele foarte adânc înrădăcinate în mentalul nostru colectiv, de la acelea care țin de panopticumul realității sociale și politice (pe scurt, de blestemul „eternei" tranziții), până la stereotipuri de gen sau preconcepții cu privire la ierarhizarea speciilor literare. În plus, e notabil că scriitoarea face acest lucru fără ostentație, cu o aristocratică detașare, semn nu doar al maturității artistice, ci și al unei lucidități exersate metodic și nu fără o anume cruzime.

Ne uimesc, pe de altă parte, varietatatea și minuțiozitatea descrierilor – multe dintre ele par a fi desprinse dintr-un bestiar inedit, putând fi citite, la rigoare, chiar ca miniaturale poeme în proză. Și nu în ultimul rând ne reține atenția subtilitatea mecanismelor prin care între aceste vietăți, vulnerabile și fragile, înfricoșătoare sau repulsive, miniaturale sau gigantice, și personajele antropomorfe (în special cele feminine), sunt trasate corespondențe misterioase.

Mai multe povestiri dintre cele incluse în cartea de față ar putea fi citate drept argument în această privință (mă gândesc, de pildă la Broasca, un text incredibil de actual și în egală măsură tulburător prin nonșalanța cu care pune în scenă specacolul horror al unor deviații psiho-comportamentale, explorând implicit chiar limitele umanului). În alt text descrierea unei râme aterizate – prin jocul perfid al hazardului – într-o farfurie cu salată devine pentru personaje motiv de ceartă conjugală, iar pentru autoare, un pretext binevenit, destinat să declanșeze o înșiruire aiuritoare de detalii colorate și insolite: „Râma era acolo, foarte grasă, foarte roșie, foarte lungă, fremătătoare, vie, cu striațiuni alburii care se rostogoleau și se încolăceau pe frunzele de salată, lascivă și lipicioasă. Își plimba trupul rotund, contorsionându-se voluptoasă în mătasea verde și umedă pentru ca apoi să se întindă când lent, când brusc și să rămână în fine lungită și imobilă în așteptarea noilor și nesfârșitelor plăceri ale unduirii, oglindindu-se în luciul furculiței." Trebuie să recunoaștem că nu de puține ori aura de mister ce învăluie lumea acestor povestiri este sporită tocmai prin acumularea de detalii aparent indiferente în faldurile descrierilor, prin inventarierea minuțioasă (maniacală chiar) a caracteristicilor unor vietăți privite parcă prin lentila microscopului. Pe scurt, prin intervenția privirii analogice, în măsură să surprindă caracterul similar (și în consecință interșanjabil) al caracteristicilor indivizilor umani sau nu. Dacă cititorul se lasă în cele din urmă contaminat de „farmecul trist" (pentru a împrumuta formula lui Geo Vasile) al acestui bestiar inedit, faptul se datorează în primul rând împrejurării că este provocat fără menajamente să își asume latura animalică a firii noastre.

O mențiune aparte merită, în final, povestirea Istoria din vis, un text ce vine parcă să confirme mai vechea observație a lui Italo Calvino, cel care, reflectând la dificultatea de a prinde în plasa ficțiunii evenimente trecute, mărturisea că, amintindu-și de obicei prea multe episoade simultan era tentat, de fiecare dată, să-și înconjoare povestirea de nenumărate altele pe care le-ar fi putut spune, le spusese deja cândva sau urma poate să le istorisească într-un viitor ipotetic. În mod similar, Istoria din vis amalgamează ițele mai multor trecuturi, personale sau colective, părând să avertizeze, implicit, că într-o lume cu simțul responsabilității atrofiat, trecutul așa-cum-a-fost nu mai poate fi resuscitat, însă minciunile despre el continuă să ne bântuie, aidoma fantomelor unor vietăți buimace. Căci mare parte dintre entitățile ce populează poveștile misterioase ale Ioanei Drăgan sunt, în fond, prizoniere ale unei lumi dezvrăjite și debusolate, o lume aflată în perpetuă tranziție și care – deși și-a pierdut toate reperele – mai păstrează totuși o mică, dar dătătoare de sens speranță: aceea de a și le recâștiga.

Catrinel POPA

Lector univ. dr. la Facultatea de Litere din București și scriitoare, Catrinel a colaborat cu mai multe reviste culturale printre care România literară, Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca etc. Cărți: Caietul oranj (2001), Labirintul de oglinzi. Repere pentru o poetică a metatranzitivității (2007).

Echipa
Arhiva
PRINT 32⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

NOUA LITERATURĂ

Poveste alertă, scrisă cu acuratețe, Evadare din Östersund de Ovidiu Baron se citește cu plăcere și curiozitate.

Recomandată de Cristina Bogdan

FILMELE REVISTEI

Bookfest, 2022

Cartea săptămânii

Pe elefant.ro

Roman finalist la  Booker Prize, pe 2021.

 

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Premiile TIFF-2022

LITERA, 2022

Roman finalist la  Booker Prize, pe 2021

Black Button Books, 2022

Reeditări așteptate

Humanitas, 2022

Corint, 2022

Copyright © fictiunea.ro