OPTm
nr.crt.

Cronica unei morți infirmate

Criza hârtiei, care se ivea anul trecut prin noiembrie (se pare că tensiunea încolțește în toate crizele pe final de an și se acumulează treptat pentru a exploda la sfârșitul iernii sau primăvara) m-a făcut să îmi amintesc un moment destul de îndepărtat. La sfârșitul clasei a patra veneau la rând, în manualele de matematică de la începutul anilor 2000, așa-numitele ,,probleme de perspicacitate", cu aerul lor lejer, de vacanță. Una dintre ele, pe care, iată, n-am uitat-o până azi, suna astfel (aproximativ): ,,Dacă într-o zi tabla nu va mai fi neagră, ci albă, cum vom mai scrie pe ea?" Răspunsul - pe care l-am intuit atunci cu sentimentul unei mari victorii (la o întrebare care azi mi se pare aproape una ,,capcană" în simplitatea ei dubioasă) și despre care nu mai știu dacă l-am și văzut confirmat undeva – a fost: ,,Vom scrie cu cretă neagră". Acel ,,quiz" m-a urmărit mai mult timp. ,,Doar asta să fi fost? Cum adică? Prea simplu e." Și chiar era. Oricât de mărunt, acest exercițiu punea o problemă spinoasă: adaptarea la nou sau la ceea ce numim, cu un termen ajuns parcă emblema antipatică a zilelor noastre, ,,provocări".

De mai bine de doi ani am intrat, se pare, într-un ,,crisis mode" din care deocamdată nu prea putem ieși. Să se revizuiască fără să se schimbe ,,nimica" e imposibil. Totuși, această adaptare perpetuă, cu toate compensațiile care se încearcă, nu poate să înlăture senzația unor pierderi. Declinul cărții tipărite este un subiect deja destul de vechi. Ceea fusese văzut ca o iminență (,,textul pe hârtie va fi o amintire", ,,e-readerul va înlocui cu succes cartea în format clasic"...) nu s-a întâmplat, cel puțin nu în proporțiile la care era anticipat fenomenul. Criteriile care dominau până nu demult confruntarea ,,e-book versus carte tipărită" erau prețul, confortul și gustul fiecăruia, în funcție de structura sa mai conservatoare sau mai pragmatică. Din punct de vedere al primului criteriu, datele discuției par să se schimbe clar în favoarea formatului digital, cel puțin dacă prețul hârtiei va continua să crească. Nu este greu de prevăzut, în noul context economic, că producția de carte tipărită va fi mai mică, editurile nu vor mai risca tiraje mari și vor evita să publice cărțile pe care le suspectează ca nerentabile. Cel mai mult de suferit vor avea, cred, acele edituri catalogate oarecum peiorativ ,,de apartament" (unde nu-i exclus să descoperi, totuși, adesea și cărți excelent scrise) care publică predominant pe cheltuiala unor autori dornici (lucru firesc, în fond) ca textele lor să devină cărți, indiferent (aici se face, cred, diferența) dacă respectivele cărți se vor dovedi sau nu valoroase, atractive sau relevante literar sau cultural și în ciuda, eventual, a reacțiilor nefavorabile primite anterior de la oameni care apreciază după criteriul estetic o carte bună. Cred că autorii din această categorie nu se vor mai grăbi să își satisfacă visul publicării, date fiind sumele mult mai mari pe care le-ar avea de plătit pentru editare.

Știm, pe de altă parte, că fiecare criză declanșează niște strategii de supraviețuire. Un drum închis obligă la căutarea unor rute alternative. Trebuie să recunosc că, oricât de mult apreciez contribuția tabletei și a internetului (strașnice variante ,,ocolitoare") la simplificarea stocării și accesării informației, prefer marele bulevard al cărții tipărite. Îl prefer ca pe un centru istoric al literaturii și al culturii. Am găsit, în aproape toate cărțile pe care le-am parcurs în formatul clasic, conexiuni între formă și conținut. S-a întâmplat mai totdeauna ca textura, culoarea paginii, fontul caracterelor să reflecte calități ale textului. Odată citită pe hârtie, orice carte devine pentru mine profund legată de concretul prezenței ei. Îmi amintesc cum în urmă cu destulă vreme, într-un final de iunie 2008, citeam Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade într-o ediție scoasă pe o hârtie de slabă calitate, de un galben închis, foarte subțire, cu coperți dintr-un carton doar puțin mai gros decât paginile, cu o ilustrație ca o pictură naivă, cu câteva mâzgăleli multicolore, iar mai jos, un desen cu chipul autorului, tânăr. Nu cred că ar fi putut exista vreodată o ediție mai adecvată lecturii respective decât această carte încântătoare în modestia aspectului ei exterior care a cadrat perfect cu povestea pe care o spunea. Așa găsesc eu azi că trebuie să arate o carte despre dimineața spiritului, (ca să împrumut ceva din cunoscuta metaforă a lui Eugen Simion, ,,dimineața poeților") despre anii dintâi ai adevăratei formări intelectuale, despre lecturi bogate și caiete pline cu schițe pentru un viitor roman, despre nesiguranță, autoanaliză neobosită și amânări. O carte care mi-a transmis, în prezența ei concretă, această imagine a debutului, a construcției șovăielnice și cu toate acestea convingătoare.

După alți câțiva ani, am citit pentru prima oară Visul unei nopți de vară de Shakespeare într-o ediție bilingvă, de buzunar, cu o copertă roz, ca o floare de cireș japonez, cu paginile de o hârtie albă, curată și cu caractere foarte mărunte. Imaginea acestei cărți mici, citite într-o zi de aprilie plină de pomi înfloriți, n-a încetat să aibă de atunci în memoria mea un aer feeric și jucăuș, ceva din Puck și din năzdrăvănia tuturor personajelor din ,,verdea și răcoroasa Anglie", vorba lui Al. Philippide (un bun cunoscător, de altfel, al literaturii engleze). Asocierile au fost de multe ori rezultatul imaginației, așa cum (păstrând proporțiile) Rimbaud stabilea corespondențe între litere și culori. Ceva le-a produs, totuși, niște stimuli au fost. Câteodată e meritul întâmplării, alteori editurile lucrează deliberat pentru a produce un anumit efect vizual (și nu numai) asupra cititorului, pentru ca forma să se armonizeze cât mai bine cu conținutul.

M-am bucurat și pe tabletă de experiențe foarte reușite ale cititului, comode și accesibile, dar ponderea lor rămâne, totuși, mai mică decât cea a lecturilor în format tradițional. Cred că în cazul textelor de teorie și de critică literară, unde limbajul este mai conceptual, mai abstract (deși nu întotdeauna), am resimțit mai puțin nevoia de a da corporalitate lecturii. Altfel, am avut dintotdeauna fascinația obiectelor. Am în continuare și nostalgia prezenței lor mai bogate în cotidian. Și asta nu se rezumă numai la cărți. Apreciez designul ,,minimalist", dar dacă voi avea în față o hologramă în loc de telefon (încă îmi e dor de butoane!) sau dacă voi privi la un televizor integral încorporat în perete, ca o proiecție, voi simți cu siguranță că ceva îmi lipsește. Sper ca această nouă criză, a hârtiei, să nu treneze și să nu aibă efecte dure asupra editurilor și asupra pieței de carte despre care știm că este încă mică. Să vedem curând, ca de atâtea ori până azi, cum cartea tipărită contrazice scenariile negre care i s-au tot prevăzut și transformă, am putea spune, preluând titlul romanului lui Gabriel García Marquez, ,,cronica unei morți anunțate" în cronica unei morți infirmate (nu amânate!) salvându-se mereu, precum Șeherezada, printr-o nouă poveste.

Sorin IAGĂRU-DINA

Doctor în științe filologice (Universitatea din București), cu o teză despre critica și eseistica scriitorilor români de secol douăzeci.

Echipa
Arhiva
PRINT 32⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

 

NOUA LITERATURĂ

Poveste alertă, scrisă cu acuratețe, Evadare din Östersund de Ovidiu Baron se citește cu plăcere și curiozitate.

Recomandată de Cristina Bogdan

FILMELE REVISTEI

Bookfest, 2022

Cartea săptămânii

Pe elefant.ro

Roman finalist la  Booker Prize, pe 2021.

 

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Premiile TIFF-2022

LITERA, 2022

Roman finalist la  Booker Prize, pe 2021

Black Button Books, 2022

Reeditări așteptate

Humanitas, 2022

Corint, 2022

Copyright © fictiunea.ro