Vă mai amintiți de spusa aceea a lui Ion Creangă – Căci nu vă pară șagă: de la Neamț până la Iași e câtu-i de la Iași până la Neamț, nici mai mult, nici mai puțin – din capitolul al IV-lea al volumului de Amintiri din copilărie, buchisit și acasă, și la școală, de copiii din generația cu cheia de gât?

Ei, bine, nu știu cum e cu distanța de la Neamț la Iași și viceversa, dar credeți-mă pe cuvânt că de la Tbilisi la Batumi nu e aceeași distanță ca de la Batumi la Tbilisi. Nu vă grăbiți să mă judecați, înainte de a afla întregul context. Una e să parcurgi drumul de la Tbilisi la Batumi cu trenul, în vreo 5 ore și jumătate, și alta e să străbați calea inversă, cu autocarul, în vreo 9 ore. Mai ales când trenul merge în prima parte a zilei, de la ora 8,00, până pe la 13,30, iar autocarul (care pleacă din Batumi la 18,30, cu o întârziere de jumătate de ceas față de orarul anunțat) de-a lungul nopții, străbătând drumuri înguste de munte, adesea ciupite de gropi, ca obrazul unui bolnav de vărsat de vânt, și de curbe destul de periculoase. Pe vreme de furtună, în plus. Și iată cum un traseu care trebuia să dureze cam 6 ore s-a umflat ca un râu sub vijelie și s-a-ntors cu susul în jos, transformând cifra 6 în 9 (ore lungi cât o zi de post). În fine, pe la 3,30 dimineața intram în hotelul din Tbilisi, rugându-mă ca Bogdan să prindă avionul spre Istanbul (care urma să decoleze peste mai puțin de două ceasuri). O recepționeră pe trei sferturi adormită mi-a explicat toate detaliile necesare înregistrării, mi-a încredințat cartela de acces și parola pentru wi-fi și m-a lăsat să plec cu bagajele-n spinare (conform vechiului principiu mecum portare) înspre camera închinată deja, în gândurile mele, zeului Morfeu. După câteva ore bune de somn fără vise, am sărit într-o pereche de șalvari și-am pornit să răscolesc orașul, cu privirile mele înfometate.

Întemeiată în veacul al V-lea de Vakhtang I Gorgasali, localitatea cu nume de ape termale (căci Tbilisi / Tiflis înseamnă, în georgiană, izvor cald) pare a fi o femeie despletită, care-și revarsă părul bogat și peste dealuri, și la poalele râului Kura, dornică să prindă în mrejele ei orice călător. Cocoțată pe cea mai înaltă colină, cetatea defensivă Narikala se uită cu atenție la tot ce mișună la poalele ei, pe străduțele în pantă, presărate cu magazine, cafenele și hoteluri, întrerupte din loc în loc de turla câte unei biserici. Lăcașurile de cult georgiene nu seamănă cu suratele lor din alte tărâmuri ortodoxe. Inițial, tipul dominant a fost bazilica, urmată de biserica în formă de cruce cu dom. Dar, despre biserici, voi povesti mai pe îndelete într-un alt episod al jurnalului georgian.

Deocamdată, privirea îmi este furată de clădirile băilor publice, cu protuberanțele lor, ca niște rodii sau portocale tăiate pe din două, ce amintesc de mode și de obiceiuri musulmane. M-aș duce la hamam, ce-i drept, mereu îmi spun că ar trebui să-mi răsfăț și corpul, nu doar spiritul, și, de fiecare dată, rămân doar cu ideea acestui ar trebui.

Până la urmă renunț la gând și mă îndrept spre Piața Libertății, știu că de-acolo pot ajunge lesne la muzeul național, pentru a vizita secțiunea cunoscută sub numele istoricului Simon Janashia. Am citit că au în colecții cranii ale hominizilor de prin aceste părți ale lumii. Rămășițele aduse la lumina zilei de arheologi atestă faptul că la Dmanisi (în apropiere de actuala graniță cu Armenia) ar fi viețuit o variantă de Homo erectus sau Homo ergaster, denumită Homo georgicus. Intru în sala de la parterul muzeului, în care se află expuse, ca niște trofee de mult preț, mandibule și cranii ale acestor strămoși foarte îndepărtați ai oamenilor actuali, cu creierele lor minuscule și staturile demne de un trib al pigmeilor, și încerc să cobor sau să urc pe fluviul timpului, până la a deveni contemporană cu ei. Evident că nu reușesc, nu-i pot însoți în drumul lor dinspre Africa spre Europa, nu-mi pot imagina oaza de la Dmanisi (deși, geografic, o pot repera ușor pe hartă, undeva prin sudul Georgiei, la mai puțin de o sută de kilometri de Tbilisi). Mă plimb printre exponate punându-mi a mia oară întrebarea ce anume ne face să fim cu adevărat oameni, ce ne diferențiază radical și de animale și de îngeri, ce din structura noastră de-atunci sau de-acum dă măsura umanității noastre. Suntem și noi ființe de interval, un alt fel de interval decât în cazul îngerilor, despre care a scris Andrei Pleșu, dar simt că ne plasăm mereu pe spațiul mai larg sau mai îngust dintre lumi diferite, dintre regimuri ontologice diferite.

Ies din sala începutului umanității noastre europene și cobor în comoară. Colind și aici printre straturi de istorie suprapuse, ca și cum aș citi un palimpsest, pătrund în morminte pe treptele țesute din aur și pietre prețioase ale artefactelor, reconstitui mental ritualurile de înmormântare, așa cum un arheolog reface un întreg vas din doar câteva cioburi de ceramică. Zăbovesc îndelung în fața cerceilor de tâmple sau de urechi, a medalioanelor și a inelelor, a brățărilor și diademelor, de parcă m-aș afla într-un sofisticat magazin cu bijuterii și-ar trebui să-mi aleg podoabele de nuntă. Sau de înmormântare, de ce nu? Multe dintre modele ar putea rima perfect și cu vremurile contemporane. După ce mă imaginez purtând câteva dintre ele, mă scufund în visare în fața unui capac de oglindă din bronz, pe care se mai deslușesc încă siluetele Ariadnei, ale lui Dionysos și Eros. Uneori, căderea în timp se face nu prin partea fluidă a oglinzii, ci prin acoperământul ei opac, pe care se pot (re)scrie poveștile.