Motto: "În cea mai bună formă a sa, omul este cel mai nobil dintre animale; detașat de lege și justiție, el este cel mai rău."

Aristotel

Plouă cernit și strâmb peste capetele oamenilor zgribuliți, îmbrăcați în pelerine negre. Pășesc cu grijă, unul în spatele celuilalt, atenți să nu se stropească. Se opresc în fața unei cruci înalte și subțiri, din piatră, pe care scrie Anton Braun, 1830-1902.

Groparii, desculți și nămoliți, icnesc aruncând în lături pământul mocirlos. Lovesc cazmaua de piciorul crucii pentru a scăpa de glod, ca apoi să o împlânte iar și iar în clisa lipicioasă. O bufnitură surdă îi anunță că au ajuns la coșciug.

— Hai, sus cu el, că mai avem vreo douăzeci pe puțin! zice unul din bărbații în pelerină și se apleacă peste mormânt, vrând parcă să se convingă că sicriul mai e acolo.

Cam cu trei luni înainte, oamenii începuseră să vorbească. Era ceva în aer, ca o prevestire rea, un gând nedefinit, plutind peste sat ca o umbră. Unii se rugau și își făceau cruce, alții înjurau de dumnezei. Apoi, umbra crescu, lăbărțată și cenușie și se întinse amenințătoare peste mințile lor. La birt, umbla vorba că vântul îi dărâmase gardul casei lui Iosif, lui Rozi îi curseseră picături de ulei din lampă, iar Bojan intrase cu toporul în casă. Și mai erau și trosniturile: ba patul, ba dulapul, ba ușa, ba grinzile din pod. Cunoșteau semnele. Veneau zile grele, cu boală, cu nefericire și pierderi cumplite.

— Ia uite-te, tu, un pic la mine! Nu lăsa capul jos! zise Băbăreasa apucând-o pe Poskar de maxilar. Un cearcăn vinețiu întuneca ochiul stâng al femeii. Nu știu cum de mai poți răbda atâta, soro! îi zise ea cu amărăciune.

Poskar era o femeie frumoasă. Nu împlinise încă cincizeci de ani, plesnea de sănătate și de sub basma îi ieșeau câteva șuvițe negre, semn că bătrânețea era încă departe. Cele trei nașteri nu îi stricaseră corpul bine clădit. Călca apăsat pe picioarele zdravene, mișcându-și șoldurile într-un fel anume, stârnind dorința bărbaților din sat. Din cei trei copii, doar unul îi mai trăia, un băiat de treisprezece ani, pe nume Iuliu. Cele două fete și primul soț muriseră toți loviți de tifos. Anton Braun, un cojocar înstărit, văduv și el și fără copii, o luase cu Iuliu cu tot și se mutaseră în casa acestuia de la capătul satului. Lumea vorbea că femeia îi cam purta sâmbetele și s-ar fi iubit cu un meșter iconar, cu sânge aprig și ochi verzi ca iarba.

— Și ce să fac, Băbăreaso, că de izdănit, nu ne putem izdăni, că ne-om luat în biserică. Îi drept că omul ne-o cules de pe drumuri și ne-o dat adăpost și rost, dar parcă s-o bolunzât dă tot în ultima vreme. Taci! No, uite-l că vine.

Anton se apropie, clătinându-se. Un bărbat mic și îndesat, blonziu, cu ochi de broască, roșii de băutură și cu vinele umflate la tâmple.

— Ce cauți aici, buleandră? Duce-n bestragă să te duci! Iar ai venit să bagi zâzanie? Caută-ți de drum, până nu rup joarda asta pe curul tău. Ce te bâzgoiești așa?

— Ho, Antoane, că plec, da ce ți-am făcut?

— Vezi-ți de drum, ce umbli belca pe la casele oamenilor, să le strici rostul?

— Venisem doar să cer o vadră de mălai, ho, că plec, zise Băbăreasa, iuțind pasul.

— Și tu, intră-n casă odată, că ne vorbește lumea. Muiere măritată, stai la palavre cu zăluda asta în crucea nopții, zise Anton și o împinse înăuntru. De după perdea, Iuliu privea prin geamul aburit, cu mâinile făcute căuș.

Duma Florița, Băbăreasa, cum o știau toți, lucrase în tinerețe ca servitoare la Spitalul doctorului Karl Diel din Jimbolia. Și cum în sat nu era doctor, când se înapoie, oamenii o văzură tocmai potrivită pentru nevoile lor.

Deși avea cam vârsta lui Poskar, părea mult mai bătrână. Lungă și uscată, suptă în obraji, cu pomeții ieșiți, își ascundea capul ca o tigvă sub o basma neagră și groasă de lână. Toți cei din sat avuseseră de-a face cu ea la un moment dat și nu îndrăzneau să o supere știind cât de răzbunătoare era. Avea niște ochi lăptoși și goi, dar, cumva, nu te puteai abține să nu-i privești. Dacă te uitai la ei pe ascuns, păreau două prune fleșcăite, dar când te fixau, nu-ți mai ieșeau din cap zile întregi. De aceea, Anton se feri să o privească în față și cât timp o ocărî, își ținu capul în pământ.

— Să nu te mai prinz că vorbești cu Băbăreasa, zise Anton în timp ce încuia ușa.

— Ha! Păi, di ce? Nu voia decât o vadră de mălai. Nu mai țâi minte când te-a întors din morți cu medițânurile ei? Erai lomuit și numa ce te-o pus pe picioare într-o săptămână.

— No, bine, nooo, țân minte, dar i-am plătit. Și încă cum... 50 de florini nu-i de colo, zise cojocarul clătinând din cap. Da, ia spune-mi mie acuma, ce aveați voi două dă vorbit, că sâmt că îmi ascunzi ceva.

— Ți-am zâs. Voia mălai. Ș-apoi o văzut că-s vânătă la ochi și-o zâs că să trec mâne pe la ie, să-mi deie niște rumânele să mă mai acopăr cu ele. Mă râde satul, Antoane...

— Păi, să te râdă, tu, muiere, că parcă pe mine nu mă râde? Că m-oi făcut de mirazu lumii. Tot birtul mă râde, așe să știi! Că tu te drăgălești cu iconaru, duce-se-n bestragă de pișlaităr! Și tu, mogângeață, de unde ai răsărit? Ce belești ochii ăia, de unde i-oi avea, că pe mine nu m-o fericit mă-ta cu-n prunc, v-am luat de pe drumuri, ca să vă bateți joc amândoi de mine. Ia zi, când eu îs plecat, vine lotru ăla la mă-ta? Unde se drăgălesc? În soba mare? În tindă? Uite, drace, iar o intrat muștele astea în casă! Ți-am zâs să iei hârtie cu lipici. Eu zâc, eu aud. Uite cum s-așază peste tot.

Copilul privea la străinul acela din fața lui, căruia, atunci când nu erau singuri, trebuia să îi zică tată sau domnule și simțea cum toată acea ură se transforma într-un șarpe gros, ce i se înfășura strâns în jurul gâtului. Uneori, pentru a-și îneca neputința, băiatul se furișa în beci și trăgea răchie cu furtunul din butoi. Nu multă. Cât să îl ia starea de moleșeală și uitare. Apoi pleca la cimitir, la taică-su bun și stătea acolo până pe înserat.

— Nu zâci nimic? Îi țâi partea maică-ti. Că doar n-o să țâi cu mine... Tu o să-mi pui brișca la grumaz când te-oi face fecior mai mare, o să-mi iei averea, crezi că eu nu știu? Hai, la culcare cu tine, zise și îi plesni o palmă peste gură.

Poskar sări la bărbatu-său, dar se împiedică și-și prinse fusta într-un cui ieșit din piciorul mesei. La vederea pulpei ce se ivi din cârpele sfâșiate, ochii lui Anton luciră de dorință. O apucă de mâini și o răsuci cu spatele.

— E Iuliu aici. Te rog, Antoane, îl imploră femeia, încercând să scape din strânsoare.

Bărbatul, prea înfierbântat ca să se mai poată controla, trase de fâșia ruptă și o împinse pe Poskar cu pieptul pe masă. Se descheie la prohab și încercă să-și ducă la capăt intenția, doar că nu reuși, pesemne din cauza băuturii. Se lăsă moale la picioarele femeii și începu să plângă ca un copil.

Deși împlinise treisprezece ani, Iuliu nu era ca ceilalți băieți de vârsta lui. Înăltuț, dar firav, era tot numai ochi. Mari și albaștri, umbriți de gene lungi, feciorelnice, nu puteai să nu-i remarci. Îi moștenise de la taică-su, împreună cu firea boemă. De când intrase cu maică-sa în casa cojocarului, suferea și el tot felul de ocări. Nu era obișnuit cu munca grea, îi plăcea la școală și ura mirosul de piei tăbăcite din atelier. După ce băiatul vomită în câteva rânduri peste blănurile de iepure așezate pe masa de lucru, taică-su vitreg renunță să îl mai folosească drept ajutor. Îl striga în batjocură Slăbănogu și îl ura de moarte pentru că semăna leit cu Petru, soțul mort al lui Poskar.

A doua zi de dimineață, femeia se trezi prima și-i pregăti bărbatului merindele și cele de trebuință pentru drum. Anton avea de mers la Timișoara să semneze niște acte de asociere la breasla cojocarilor. Închise poarta în urma lui, îl petrecu o vreme cu privirea și când trăsura dispăru după coama dealului, se întoarse în casă. Se duse la locul unde văzuse că ține actele și banii, deschise cufărul cu o cheie potrivită și luă de acolo cât îi trebui. Ieși apoi în curte, scoase căruțul din șopron și o apucă spre casa Băbăresei.

— Trebuie să iei cel puțin 200 de bucăți. Altfel, nu faci decât să-l amețești. Le pui peste tot în casă, iar la el în atelier pe alea îmbibate. Și trebuie să ai răbdare. O să înceapă să se simță rău, grețuri, vărsături. O lună. Apoi, gata îi. Oi scăpat, soro!

— Și nu m-or lega? zise Poskar, frecându-și mâinile fără încetare. Îmi rămâne copilul pe drumuri...

— Fii pe pace! Nu ești nici prima, nici ultima care o venit la mine. Auzit-ai tu de cineva legat la noi în sat? șuieră Băbăreasa. Vină mai aproape! Vassa, ăla șchiopul, de unde crezi că s-o îmbogățit peste noapte? Păi, o moștenit-o pe mătușă-sa, Simina Gross, din Jebel. Dumnezeu s-o ierte, bogată-bogată, dar a dracului muiere. Apoi, Iulia, ce viață o mai avut și fătuca aia până o scăpat de nemernic. Lenka Rogyok, o știi bine, l-o băgat pe Aron în copârșău, pentru că nu o vrut să se mute în Knez, unde locuia drăguțul ei. Pe toți i-am ajutat. Să te prinză? Na’ știi nime. Cine să știe că îi șoricioaică în hârtia de muște? S-o stinge ca flacăra lumânării. Să mă scuipi, de n-o fi așe.

Cu cei 20 de florini pe care Poskar îi luase din cufărul lui Anton în acea dimineață, cumpără 200 de bucăți de hârtie de muște îmbibate în arsenic și încă vreo 20, doar cu lipici. Puse butoiașul în căruț, îl acoperi cu un țol și începu să îl împingă ușor spre casă. Privea în jur cu teamă și i se părea, cumva, că toți cei pe care îi întâlnea pe drum știau exact ce cară ea acolo. Și cum să nu știe, când toți apelaseră la otrava Băbăresei. Șoricioaica nu dădea nimănui de bănuit, căci simptomele erau aceleași ca la tifos: fierbințeală, greață, tremurături. Fiecare avea un mort pe conștiință, dar oamenii preferau să nu vorbească, de teamă să nu fie și ei otrăviți. Frica ajunsese până în oraș, astfel că doctorul elibera certificate de deces pe care trecea moarte naturală, deși toate cadavrele musteau de șoricioaică.

Ajunsă în atelierul de cojocărie, Poskar apucă un cârlig de lemn și cu el începu să scoată din butoiaș fâșiile îmbibate în arsenic. Inima îi bătea cu putere în timp ce agăța capcanele de hârtie peste tot prin atelier. Se gândi că sunt prea multe și că Anton ar putea deveni bănuitor. Dar dacă nu le punea pe toate, otrava nu mai avea efect. Un zgomot o făcu să tresară, dar se liniști când îl văzu pe Iuliu în pragul ușii.

— Dragul mamii, hai să ieșim de aici. Uite, i-am pus bolândului hârtie de muște, ca să nu se mai ia de noi. Una n-o să scape. Hai să punem și în soba mare și în bucătărie. Mă ajuți? După ce împopoțonară casa cu hârtii de muște, de parcă era toată un brad de nuntă, Poskar se duse și închise ușa atelierului pentru a nu lăsa arsenicul să se risipească.

Când Anton se întoarse acasă și văzu sutele de hârtii de muște atârnate peste tot, fu atât de impresionat de gestul nevestei, încât, ca semn al împăcării, îi făcu un laibăr nou din piele de căprioară. După ce îl termină, Poskar îl rugă să-i facă și copilului un cojocel, apoi îl înduplecă cu o privire galeșă și plină de promisiuni să îi croiască și Băbăresei o hăinuță de iarnă. Voia să îl vadă tot timpul acolo, în atelier, gândind că dacă stă mai mult, otrava își face mai bine efectul. Astfel că inventă comenzi ale unor rude pe care le plătea tot cu banii lui, furați din cufăr.

Trecu o lună, vara era pe ducă, la fel și muștele, iar Anton Braun părea mai sănătos ca oricând. Poskar fierbea de supărare și ajunsese să creadă că Băbăreasa o mințise și nu îmbibase hârtia în arsenic, astfel că se hotărî să meargă la ea să îi ceară socoteală. Îi povesti ce se întâmplase, că bărbatu-său nu dădea semne de boală, că trecuse o lună și că așteptarea aceea o înnebunea. Astfel că, pentru încă 5 florini, Băbăreasa se învoi să îi dea praf de șoricioaică dizolvat într-o sticlă și o sfătui să îi toarne conținutul în butoiul cu răchie. O asigură că în câteva ore Anton Braun va fi gata.

Poskar luă sticla, o băgă în coșăriță și plecă tremurând toată. Ajunse acasă și ascunse otrava în spatele sobei. Apoi se luă cu treabă și încercă să uite de ea, dar gândul că îl va ucide nu-i dădea pace și o făcea se poarte ciudat. Răspundea în răspăr, izbucnea în râs, intra și ieșea fără motiv din cameră și tot arunca priviri pe furiș după sobă.

— Da mai stai locului, muiere, că m-oi amețit de cap, izbucni Anton. Ce te tot învârți ca vodă prin lobodă? Mai bine zî ce oi gătit azi, că mi s-o cam luat de curechi. De o săptămână numai cartoafe și curechi îmi dai! M-o cam stricat la burtă și de câteva zile nu mi-e prea bine.

— Zamă de cucoș. Acu îți aduc, zise Poskar și ieși.

Își frecă mâinile bucuroasă, gândind că poate totuși șoricioaica începuse să își facă efectul și se hotărî să mai aștepte câteva zile. Numai că în cea de-a șaptea zi, Anton se îmbătă și o luă iar la bătaie. De data asta rău. O lovi sălbatic cu picioarele în burtă și o lăsă într-o baltă de sânge. Când, într-un târziu, bărbatul adormi, Poskar luă sticla de după sobă, coborî în beci și o deșertă toată în butoiul cu răchie. Urcă apoi în casă, își înfășură capul lovit într-o cârpă și se culcă.

A doua zi, spre prânz, o treziră strigătele disperate ale femeilor adunate în curte.

— Tolvai! Doamne feri! Săriți, oameni buni, chemați doftorul repede, că-i gata!

Poskar se apropie împleticit, ținându-se cu o mână de cap. Când ajunse în mijlocul lor, scoase un țipăt scurt. Iuliu zăcea chircit pe o parte, cu spume la gură, privind în gol cu ochii săi mari și albaștri.

Peste încă două săptămâni muri și Anton, răpus, în cele din urmă, de hârtia de muște. Doctorul trecuse pe certificat că el și copilul muriseră de tifos, dar oamenii simțeau, cumva, că funia se strângea tot mai mult. Auziseră că Poskar fusese la comandament și lăsase o scrisoare în care povestise tot. La scurt timp o ridicară pe Băbăreasă.

Ies din case, pe rând, ca morții dintr-un mormânt și se alătură cetei. Bărbați, femei, pășesc îngândurați, cu chipurile posomorâte, ca un alai al păcătoșilor. Turla bisericii se întrezărește în depărtare prin aburii ceții ce se ridică din pământ. Înaintează încet, cu capetele plecate, printre copacii scheletici, negri, strâmbi. Vina plutește peste ei, ca o umbră lăbărțată, apoi coboară ușor, la nivelul umerilor, li se lasă printre picioare, amestecându-se cu glodul pe care calcă și iar se ridică pentru a fi respirată la fiecare pas. Ajung la poarta cimitirului. Ploaia continuă să cadă cu încăpățânare peste crucile înalte de piatră, iar pământul e împrăștiat cu rămășițe umane în descompunere. Se opresc în puștile soldaților. Străjămeștărul care comandă grupul de jandarmi a dat ordin să se tragă dacă vreun sătean îndrăznește să pătrundă înăuntru. Au dezgropat deja 25 de morți.