nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Cum să citești "Theodoros"? Cu "ochii de carne", cu ochii de vis și cei ai cunoașterii

Premiul Ficțiunea pentru Cel mai bun personaj


O rețetă de succes a romanului contemporan nu există. Cititorul decide fără milă dacă acesta are un viitor și va fi pus pe o listă scurtă a cărților care trebuie să facă parte din bagajul de lectură. Celelalte instrumente de promovare sunt auxiliare. Nu vom face o teorie a lecturii, ci vom spune doar că romanul lui Mircea Cărtărescu "Theodoros" reprezintă o ipostază totalizantă a literaturii române. Deliciile de lectură pe care ți le oferă textul sunt unele care se asociază celor intelectuale, un parcurs detectivistic, ce transformă actul lecturii într-unul percutant, antrenant și pe alocuri presărat cu accente de reverie, într-un echilibru deplin.

Formula de creație este deconspirată, în nota de final a autorului, fiind pusă sub semnul contraficțiunii istorice. Tipul acesta de ficțiune, puternic ancorată în detaliul istoric, definește ceea ce teoreticieni precum Pavel (1986), Doležel (1989), Ryan (1991), Sládek (2006), Bradley (2009), Hills (2009), Gallagher (2011) defineau ca fiind "lumi posibile". Acest tipar narativ implică lumea reală, ce devine un cadru al cunoașterii, pe care sunt așezate detalii istorice, din epoci diverse, dar integrate actualității. Există un model narativ al narațiunii de acest fel, care conține trei tipuri analizate de Marie-Laure Ryan astfel: așa numitele O-Lumi (O- World) definite de obligațiile, constrângerile și regulile sociale, K-Lumi (K- World) ce se definesc prin cunoaștere și W – Lumi (W - World) – raportarea individuală la lume a personajelor, alcătuită din ansamblul dorințelor de modelare a acesteia (realizate după clasificarea bine-cunoscută a lui Doležel). Dacă aceste raportări la realitate sunt cel mai des întâlnite și construiesc în ficțiune "lumi posibile", în romanul lui Cărtărescu funcționează așa numitul F-universes, lumi alternative ce se nasc sub impulsul visului, halucinației, fanteziei, care se construiesc din interacțiunile dintre lumile O, K, W, fie că reprezintă încălcări ale regulilor sociale, fie că analizează intim realitatea sau sunt proiecții ale dorințelor personajelor.


De la "ochii de carne" la cei ai visului și ai cunoașterii

Scena-nucleu din romanul "Theodoros", ce definește un imaginar oniric în care sunt sparte imagini aparținând unor spații diferite și sintetizează modul de construire a textului lui Mircea Cărtărescu în ansamblu, este aceea a înălțării zmeului având chipul Stamatinei, fiica lui Vodă Dimitrie Ghica. Așa cum în "Orbitor", imaginea fluturelui uriaș ordona narațiunea, la fel zborul zmeului în văzduhul valah deschide o perspectivă panoramică asupra lumii, în care eroticul metamorfozează universul și anticipează destinul personajului.

În Bucureștiul anului 1830 "o corcitură de oraș aflat între Răsărit și Apus", în luna mai, tânărul Tudor – Theodoros, ajuns de la Gherganii "cu basmele lor" în Ulițele Beilicului, la curtea conului Tachi, învață arta ciubucelor și a desfrâului. Scenariul narativ se derulează începând cu Hanul lui Manuc, trece pe la Curtea Veche și, dintr-o dată, perspectiva se schimbă: de la axa orizontală, privirea se mută pe înălțime unde o mulțime de zmeie zburătoare brăzdau cerul Capitalei. În ipostaza unui Icar dorindu-și să zboare ori ca Jack Spriggins din povestea englezească, băiatul se cațără pe funia groasă a unui zmeu, mai întâi în joacă, iar apoi ca o provocare, izvorâtă din dorința ce frizează nebunia de a ajunge mai sus. Perspectiva se lărgește în cercuri concentrice: primul este cel al turlelor Mitropoliei și Turnului Colții, pentru ca următorul cerc să îndepărteze privirea tot mai mult, personajul ajungând undeva în văzduh "vecin cu ulii și cu lăstunii". Se produce, în acest moment, o diluare narativă, căci se face trecerea dinspre un spațiu real spre unul oniric, dinspre imaginea caselor, copacilor, copiilor, spre o abstractizare conceptuală, o trecere spre acel univers în care a fuzionat mai multe lumi alternative (F-universe). De fapt, acesta este unul dintre procedeele ce conturează originalitatea scrierii lui Cărtărescu: aparentul tipar antamat din detalii istorice este spart de o astfel de imagine care transsubstanțializează obiectele în idei, care îndeamnă cititorul la visare, care păstrează ceva din nostalgia eminesciană și din emoția narativă a lui Creangă. Profund românească, imaginea-cadru este însă integrată într-un scenariu global, al unei istorii a umanității. Un permanent flux de informații propune o reconectare la o rețea amplă de circulație a ideilor. Procedeul inovativ pe care îl folosește scriitorul este acela al transpunerii personajului într-un văzduh în care totul plutește laolaltă, indiferent de epoci, națiuni sau teritorii, într-o mare primordială a ideilor. Alături de "zmeie în chipul poeților din vechime" sunt "zmeie cu obrazele puternicilor vremii, regele William al Engliterrei, țarul Alexandru I, Mahmud II al Înaltei Porți și Ludovic-Filip, regele Franței (...) Napulion" sau zmeie ca pasăre maiastră, "locomotive, stații spațiale și sticle de Coca-Cola" sau "un zmeu ce-nfățișa lucrul în sine al vestitului filosof neamț". O treaptă a istoriei umanității care, însă, nu se termină, ci ajunge într-o zonă a increatului "cerul gol" ca un clopot, o privire eminesciană asupra globului pământesc, cu un punct de accent pe spațiul românesc, definit de Dunăre și Carpați.

Ziua de la amiază până la apus pe care o trăiește personajul conține un tipar temporal în care își fac apariția ființele mitologice cu evidente rădăcini în folclorul românesc: Zburătorul și Ielele – Vânturesele. Ca un alt Dan – Dionis, Tudor – Theodoros trăiește incertitudinea romantică a lumii ca vis, întrebându-se dacă "nu cumva lumea toată nu era decât un vis lânced de tiriachiu". Refacerea parcursului echivalează cu o întoarcere în lume, cu o revenire la realitatea și conștientizarea hybrisului care îl va pierde. Dorința de a urca "Mai sus!" se transformă în slăbiciunea majoră a personajului, pe care scriitorul îl plimbă prin spații exotice, îl vede în medii diverse și căruia îi păstrează umanitatea prin epistolele către Sofiana, mama care devine un martor al călătoriilor. "Ochii de carne" percep lumina și marea ca surse ale frumuseții, puncte nodale ale itinerariului geografic și spiritual pe care tânărul îl va face, iar ochii de vis și ai intelectului percep epocile umanității, într-o desfășurare în straturi stratigrafice.

Alina BAKO

Alina BAKO (n. 1980) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității "Lucian Blaga" din Sibiu. Are un doctorat în literatură română, literatură comparată și francofonă (cotutelă între Universitatea "1 Decembrie" Alba Iulia – Université "Michel de Montaigne" Bordeaux). Autoare a numeroase studii și articole despre literatura română, preocupată în special de imaginar și de geografie literară, a publicat volume de referință, ca Vindecarea prin literatură. Reprezentări ale bolii în romanul românesc (1960-1980) (2019), Dinamica imaginarului poetic. Grupul oniric românesc (2012). De asemenea, a editat volumele Spatial Readings and Linguistic Landscapes (2022) și Les Papiers de Passeurs. Traduire Lucian Blaga (co-ed. Alina Bako, Jérôme Cochand, Jean Poncet et Mihaela-Gențiana Stănișor, *2022) și coordonat antologiile: *Daniel Turcea – O sută și una de poezii (2021), Gellu Naum – O sută și una de poezii (2021), Leonid Dimov – O sută și una de poezii ( 2019) George Topîrceanu – O sută și una de poezii (2019).