Ce stare ne dă imaginea de mai sus, cine sunt personajele, ce se se întâmplă în afara cadrului..?

Angela BACIU

Pași numărați

Trecuse de 2 A. alerga cu sufletul la gură ține-ți liftul și pentru mine. coridorul întunecat se căsca lume puțină o tânără încerca să își ia un latte de la tonomatul de cafea dar acesta refuza cu încăpățânare să îi recunoască bacnota nu mai pot o duc la azil pe stânga scria nașteri pe dreapta terapie intensivă momentul ăsta îl trăia A. în fiecare zi bărbatul înalt își număra pașii de la ușă până la scări domnul P. aveți un băiețel să vă trăiască și florile din mâna bărbatului acoperiră fața asistentei râdea plângea în celălalt colț pe bancă bătrâna îmbrăcată în negru aștepta cu mâinile împreunate nu se mișca stătea așa de câteva ore poate se ruga poate dormea poate nu era aici nu se mișcă nici la auzul veștii băiețelului venit pe lume nici la zgomotul făcut de căderea monedei în bancomatul de cafea pare că stătea aici de o viață ușa se deschide larg aveți aici lucrurile bărbatului dumneavoastră  bătrâna nu se mișcă dumnezeu să-l odihnească bătrâna își părăsise deja trupul doamnă auziți? și femeia ridică în sfârșit privirea mâinile se desfac și primesc greutatea acelei pungi acolo era toată  viața lui a ei nu mai era demult...  

Rodica BRETIN

Ultima generație

− Ai nevoie de ceva, Eva? mă întreabă sora mea.

Nu-i  răspund și atunci pleacă, cu pași apăsați care fac dușumeaua să scârțâie; întotdeauna când e supărată calcă apăsat, cu pași rari, ca un bărbat. De când a rămas văduvă își conduce casa militărește, muștruluind pe toată lumea, băgând spaima în servitori.

Pe mine însă nu mă impresionează. Poate fiindcă sunt cu cincisprezece ani mai mare. Poate fiindcă nimic nu mi se mai pare important de la o vreme, decât venirea morții pe care o aștept cu un soi de nerăbdare masochistă. Am trăit îndeajuns, am suferit destul, am făcut prea multe greșeli, unele de neiertat. Am avut amanți pe care nu i-am iubit, un soț ce nu mi-a lăsat vreo amintire demnă de a fi păstrată. De la el am moștenit doar casa unde trăiesc acum patru femei, patru străine. Am o soră care mă urăște, o fiică, o nepoată. Ba nu, n-am pe nimeni, n-am avut niciodată pe nimeni.

Diminețile aștept să-mi ies din amorțeală. Trece tot mai mult până ce trupul se hotărăște să mă asculte – ca și cum noaptea, paiața care sunt se dezarticulează și cineva o cârpăcește în zori, lăsând-o să se mai bâțâie pe sârma subțire a vieții. Simt apoi furnicături, semn că sângele începe din nou să-mi curgă prin vene, trezind durerea din șale, împăienjenindu-mi ochii. Nu-mi e niciodată foame. Mănânc fiindcă trebuie. De la un timp simt cum mă împuținez, mă zbârcesc ca o mumie. Într-o zi o să rămân în așternut, cu ochii căscați, sticloși.

Dar femeile din casă nu mă lasă în pace, mă silesc să mă îmbrac, mă duc de mână până la scaunul unde mă așază ca pe un colet ajuns la o adresă greșită, pe care nu îl vrea nimeni, dar nici nu îndrăznește cineva să îl trimită înapoi. În sufrageria plină de glasuri, de foșnetul sculurilor de lână, zac ore în șir într-un scaun, nemișcată, închisă într-o armură de tăcere și neputință. Cândva am fost tânără și frumoasă. Vorbele mele erau auzite, ascultate, dorințele mele contau. Cum aș fi putut crede atunci că toate avânturile se vor stinge, vor sfârși în acest stârv neputincios?

O casă cu trei femei care trăiesc și a patra care nu face decât să își aștepte sfârșitul. Fiică-mea o învață pe nepoată cum să... Are vreo importanță ce anume? Curând, curând...  Femeile din viața mea vor răsufla ușurate. Sora, fiica, nepoata: trei oglinzi care îmi întorc ura. De-abia așteaptă să nu mai încurc locul, să nu le mai deranjez cu reproșuri și lamentări. În mințile lor, scaunul pe care stau e deja gol. În inimile lor m-au condus deja pe ultimul drum,  m-au îngropat și uitat.

Nu-i cu supărare. Și eu le urăsc. Fiindcă sunt tinere, fiindcă speră să trăiască încă multă vreme după ce eu nu voi mai fi, fiindcă nu le-a păsat niciodată de mine. Câteodată, noaptea, mă gândesc că voi muri și râd încet, sub palma dusă la gură. Ele nu știu adevărul, nici măcar nu le trece prin minte.

Sunt Eva, mama tuturor. Lumea a început din pântecul meu și se va sfârși odată cu ultima mea suflare. Nu doar eu voi muri, ci și ele, toate.

Și, împreună cu noi, lumea.