Premiul Ficțiunea pentru Cel mai bun personaj

Petre Nechita: Povestea înainte de toate

Se dau două dicționare: unul cu neologisme, celălalt cu arhaisme. Na și scrie despre Theodoros. Din care să folosești mai mult? Păi, de, tre’ să fie ceva inteligent. Și profund. Că ideea asta care-ți tot vine ca o râgâială, e mișto!, nu-i tocmai critică erudită. Da’ nu ești critic. Și-asta-i drept. Atunci zi pe șleau. Cam așa: povestea înainte de toate. Începe cu asta. Sau poveștile adunate la un loc. O să sune a vot de blam, lipsit de orice urmă de profunzime. Dar există o poveste care te ține, te atrage, naște întrebări, te împunge de la spate să citești, să cauți. Ca la orice scriitoraș de mistericale??? Să-l citești pe Theodoros ca pe un roman?! Da, pentru că suntem diferiți și avem strofocări diferite ale înțelegerii.

Dar literatura nu te-alungă, nu e trufașă, nici nu-ți întoarce spatele. Și-n Theodoros, până una-alta, e acțiune. Și povești al naibii de bine închegate.

Apoi, efectul lor. Toate te aduc în locurile geografice respective, te transpun în epoca aia. O voce de povestitor care reușește o drăcovenie, o magie, ca și cum ar fi existat cinematografie pe vremea respectivă și transformă cuvintele în imagini. Pentru că nu-i un film privit azi despre o epocă trecută, ci ești tu însuți transpus, molfăit de-un aparat și scuipat prin cine știe ce manevră acolo.

E ca un pergament care se deschide și cuvintele freamătă și nasc o anumită imagine, o epistolă despre o epocă îndepărtată care-ți devine brusc familiară. Și pergamentul ăsta se înfoaie, îi cresc aripi din foi de hârtie, capătă coperți groase, devine Carte și se transformă chiar și-n apărățel din ăla electronic, e-reader sau cum i-o zice. Așa cum și Tudor, prin 1830, se agață de sfoara unui zmeu și urcă, urcă, trece prin nori și timp și i se înfățișează locomotive, și stații spațiale, și reclame la Coca Cola. Și-așa Theodoros se scutură de simplul roman istoric, de înlănțuirea acțiunii, de intrigă și deznodământ. Da, sfâșie ceea ce înțelegem prin final și tot crește.

Finalul, cel de pe prima și cel din ultima pagină, e un hohot prelung de râs, unul încărcat de mister pe care poți să-l decodezi o viață întreagă.

​ Te dai profund?! Hai, zi-o p-aia dreaptă: e mișto!

Pentru că poți să-l recitești și mereu să înțelegi ceva nou, să rezoneze diferit cu sufletul tău în funcție de cum ai mai crescut, de ce ai mai învățat. Că te tot dezvolți, la naiba.

Probabil că asta o însemna cartea devenită clasică. Să se deschidă mereu diferit, nou, cu alte sunete și alte miresme și s-o recitești ca și cum n-ai mai fi pus mâna pe ea. O Carte care crește pe lângă tine, cu tine, și te tot însoțește. Și-așa mi-aș trece și eu pe cartea de vizită: îl citesc pe Cărtărescu pornind de la pagini cu intrigă, tensiune, mister și acțiune și nu știu unde ajung pentru că posibilitățile-s infinite. Da’ tu tot nu ești critic, ți-e clar?!

A. G. Secară: La început a fost Ecoul… sau Personajul, un Cuvânt(?)

În zilele de început ale lui decembrie 2022, intuiam ceea ce s-a întâmplat la premiile Ficțiunea 2023. Într-un articol publicat la rubrica Jazz-Critic-Fusion de pe Bookhub.ro, scriam următoarele, selectiv:

Greu este "să te trezești… dintr-un Vis al Cuvântului care, aproape ca de obicei, sic, se dorește a fi total, atoatecuprinzător, implicând (invitând) Cititorul, de la cel mai umil până la Marele Cititor al tuturor cărților lumii, univers sau plurivers, într-/la o poveste, pardon, basm cult, al unui Împărat Albastru care a fost ca și când n-ar fi fost ("singurul ce nu se află în niciun basm", p.532), dar care, după apariția cărții, a intrat definitiv întru Existență și/sau istoria literaturii universale!

Deoarece s-a născut, iată, un personaj care ar putea avea destinul unui Don Quijote, al unui Zorba, Leopold Bloom (într-una dintre glumele literare care tot apar, strecurate, în "Theodoros", este o aluzie și la James Joyce, p.548), Hercule, Macbeth sau, istoricește vorbind, soarta unui Iulius Caesar (nu ca personaj al lui Shakespeare), Alexandru cel Mare sau Napoleon, ultimii doi, idoli ai personajului Theodoros (Tudor, Tudorache, Tudorică sau Tewodros; cele trei părți ale cărții sunt intitulate "Tudor", "Theodoros" și "Tewodros", după cele trei mari etape ale vieții personajului, prima fiind a Valahiei, a doua a Arhipelagului grecesc, a treia a Etiopiei; tehnic, sunt întrepătrunderi, sunt secvențe din cele trei etape în fiecare dintre cele trei părți), care va avea trei mari idealuri: să ajungă împărat, să o iubească pe Stamatina, "o prințesă", să dezlege enigma Chivotului, ca un fel de Indiana Jones, dacă vreți, plecat în căutarea Arcei pierdute!"

La Premiile Ficțiunea, Theodoros a obținut "Premiul pentru cel mai bun personaj" și el se adaugă unei galerii de personaje chinuite de… idealuri sau… sic, demoni, ori iele, de moromețianism, precum Ion al Glanetașului, Dinu Păturică, Tănase Scatiu, Ladima, Lăpușneanu, Ghiță și Lică Sămădăul, Antonie Varitz, Apostol Bologa sau Puiu Faranga, ca să ne întoarcem la eternul Rebreanu, craii de la Răsărit, Petrini și nu mai continui exercițiile de rememorizare sau de scanare a ultimilor cincizeci de ani de literatură românească… cu personaje…

Clar… Theodoros nu este… Micul prinț!

Presupusa ambiție vecină cu nebunia a personajului este motorul… Destinului (literar al acestuia, deși, cum sugeram, nici Iubirea sau Dragostea de știință, iar nu de înțelepciune, sic!, au rolul lor în "sistem"):

"Cât despre mine, mă mir ce bărbat o fi acela ce n-ar vrea să ajungă împărat, unul mic măcar, al unui neam mai de rând, dacă nu stăpânul întregii lumi?" - scrie "Theodoros", p.546, într-o scrisoare a eroului către mama sa…

Observăm mai sus… "voința de… putere", și de aici veți înțelege mai bine, într-o lume… literară, de ce mi-am intitulat articolul mai sus menționat…

"Voința de Scriere, credința în (și) dragostea de literatură"...

Dar la Voința asta poate ne întoarcem, altădată! Apropo, chiar nu am fost atent la ceremonie, premiul a fost pentru Theodoros sau pentru Negest Makeda Medenek (Minunata)?

Doru Căstăian: Un jind vechi

Theodoros are, desigur, toate ingredientele care dau farmecul unic și zadarnic imitabil al scrierilor cărtăresciene. Regăsim aici totul: sosul atroce și totodată duios al nostalgiei, plăcerea reconstrucției istorice, patinajul hedonist pe suprafața lucrurilor, mirajul alterității bine temperate și o plăcere a utilizării registrelor arhaice ale limbajului care ne trimite invariabil către Levantul. O carte nouă, care încarnează un jind vechi, o traducere poetică a luminii, texturii și paradisurilor senzoriale care formează carnea cu moliciune de scoică a lumii eline, o epopee dedicată dorului și dorurilor încastrate în inima numelui Theodoros. Totodată, îmi pare o carte înțeleaptă, o carte împăcată, dincolo de metafizică și încrâncenările ei, o carte nietzscheană, poate cea mai profund estetică a lui Mircea Cărtărescu. Estetică, adică împăcată cu insuficiența gnostică, teribil de dureroasă și totodată teribil de frumoasă a "cojii lucrurilor". O carte ca o mărturisire calmă, ca o inimă care va bate în pieptul tău mult timp după lectură.

Florin Spătaru: Labirint

"Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec a mâncat lăcusta Hasil."

În romanul lui Mircea Cărtărescu apar mii și mii de intrări într-un labirint arid, dulce și infinit. Căldura deșertului, dulceața erudiției și mirabilele cuvinte. Fiecare nume sau ritual deschid uși către o călătorie etimologică nesfârșită. Dar recunosc că am fost atras mai ales de cele trei lăcuste, Arbeh, Ielec și Hasil, din episodul cu furtul Chivotului sfânt. Lăcusta Arbeh e menționată foarte des în Vechiul Testament și de fiecare dată e percepută ca fiind aducătoarea unei calamități. Fiecare dintre ele apare în anumite pasaje și unele dintre ele chiar sunt considerate ca fiind cușer. Admirabil cum chiar și trei cuvinte obscure pot deschide o lume întreagă de semnificații.

Catrinel Popa: Theodoros, o ficțiune-palimpsest

Theodoros, cel mai recent roman al lui Mircea Cărtărescu, este o ingenioasă ficțiune-palimpsest, în care scriitorul suprapune mai multe povești și totodată mai multe straturi culturale și paliere de semnificație, lăsându-i cititorului libertatea de a-și configura itinerariul preferat prin această întinsă pădure narativă. Plasată dintru început sub dubla pecete a memoriei și a imaginației (căci, după cum mărturisește autorul, de la faimoasa scrisoare a lui Ion Ghica i-a venit ideea), narațiunea invită la o plimbare prin grădini cu poteci ce se bifurcă, printre oglinzi purtate de-a lungul altor oglinzi, lăsându-ne să întrezărim – în cele mai izbutite pagini ale sale – unghere și străzi din Bucureștiul secolului al XIX-lea, cu Sărindarul, Hanul lui Manuc, Podul Mogoșoaiei și mahalaua Beilicului, cu teii săi înmiresmați și cu valurile de caprifoi și de glicină revărsându-se peste garduri prăbușite, dar și un alt București fantast, ireal, răsfrânt în oglinda visului, cu un cer mieros și prăfos, străjuit de zmeie încondeiate ca ouăle de Paști și străbătut de ființe străine "lumii estii", precum Zburătorul cel cu trup "de turcoază moale și smarald". Aceasta este poteca pe care mi-a plăcut să zăbovesc îndelung și pe care îmi place să mă întorc la răstimpuri, fiindcă împrejur zumzăie ecouri ale istoriilor cu haiduci și domnițe înveșmântate în șalvari de geanfez, întregul veac romantic este acolo – încapsulat ca un palat fermecat într-o nucă – îi putem simți la tot pasul palpitul abia stăvilit, patosul îmblânzit de ironi și mai ales inconfundabilul parfum oriental.

Doina Ruști: Epopeic

Carte densă, de încântări epice și incursiuni în cele mai subtile zone ale aventurii, Theodoros, amintește, așa cum s-a zis, de Levantul, prin atmosferă, și evocă fabulația de tip Saramago. Povestea este încântătoare iar tiparul narativ cuprinde incredibil de multe tehnici, povestea transformându-se treptat și într-o operă a scrisul și-a esteticii cărtăresciene. E un roman al deschiderii către lume dar și al reevaluării de sine, cu un narator tonic, evadat cumva din opera de până acum, doar pentru a se deda unei act de evaluare.

Cristina Bogdan: Viitorul lui

Despre Theodoros – iubit, hulit, admirat, decorticat în fel și chip, așezat sub lupă, căutat prin istorie și istorii, comparat și adulmecat – se va discuta și se va scrie mult timp de aici înainte. Și, mai ales, va fi una dintre figurile despre care cititorii vor vorbi (astăzi și peste decenii), o vor comenta cu entuziasm, o vor urma cu înfrigurare în toate periplurile și expedițiile ei.