Ce părere ai despre papioane? Îți plac? De care? Imprimat, simplu?

Eu am fost și rămân fidel cravatelor. De orice model, textură, culoare. Desigur completate de un accesoriu pe care-l mai găsești numai prin antichități de pripas: acul de cravată. Dar legat de papion, pot aminti aici o curiozitate istorică deja. Eu nu prea am prins această realitate foarte prezentă pentru anii 1950-1960, când era stridentă chiar. În vechile restaurante și hoteluri redenumite de noul regim, erau aceiași chelneri, formați în regimul precedent, și erau mai eleganți față de clienții pe care-i serveau. De obicei este invers. Și acești chelneri purtau adesea papion, după cutuma interbelică, însă noii lor clienți, niciodată.

Comentează una dintre fotografiile de epocă pe care le consideri foarte narative. Ce fotografie îți spune o poveste?

O fotografie panoramică cu interesanta și definitiv pierduta umanitate de pe Calea Victoriei. Mașini și trăsuri, pietoni și cupeuri, oameni care privesc, traversează aleatoriu Calea Victoriei sau flanează în căutarea unei destinații. Este genul de consum cotidian definitiv pierdut după 1947, pentru că și baza de educație și cultură a fost diferit trăită în ultimii 80 de ani.

Ai scris despre periferii: dintre mahalalele Bucureștiului de secol 19, care e cea mai aglomerată? Dar cea mai curată? Dar cea mai artistică? Dar cea mai religioasă? Dar cea mai veselă?

Mahalalele sunt deopotrivă aglomerate, cu centrul lor religios, dar și cu referință artistică. Cu zone de margine insalubre și cu străzi mai centrale și curate, pe când veselia se trăiește în tonalități diferite și e prezentă pretutindeni. Astăzi, veselia tinde să devină un clișeu prin muzica audiată la maximum în toiul nopții, de către aceia care trăiesc în iluzia unei imagini sociale impozante, deși împăratul este gol.

Cum te-ai împrietenit cu Hoțul? Cine e? Cât e biografie, cât e ficțiune?

Atunci când l-am înțeles, i-am câștigat și prietenia. Și acest prag a fost trecut în momentul când i-am împlinit biografia cu ajutorul ficțiunii. Povestea în întregul ei este reală, cu deosebirea că reperele finale ale povestirii au fost remodelate de ficțiune.

Ce e Curtea Miracolelor?

Un fel de "vis american" sau "Grădina secretă", dar cu alte particularități. Periferiile Bucureștilor de odinioară erau asemuite cu o "curte a miracolelor", unde orice este posibil, cu bune și rele, însă întotdeauna cu soluții pentru problemele fiecăruia. Un spațiu foarte dificil de cartografiat și periculos, fiind asociat cu ceea ce numim astăzi "școala vieții".

Spui că Hoțul tău, poreclit Tata Moșu, făcuse liceul la Lazăr? Cum era viața de liceu la acea dată?

Liceul pana la 1948 includea și ciclul gimnazial de astăzi, inclus în ciclul inferior de liceu. Așadar puteai alege un liceu începând cu clasa a V-a. Liceul Lazăr era un liceu pentru băieți, iar rigorile erau multiple: de la purtarea uniformei specifice liceului până la atitudinea față de profesori, față de colegii tăi de clasă sau școală, dar și față de calendarul tău școlar.

Care dintre personajele romanului te inspiră să scrii o poveste?

Aproape fiecare dintre personaje are o poveste nemărturisită în spate. Este o impresie pe care mi-am făcut-o acum, la ceva timp de la încheierea manuscrisului. Foarte bizar, nu mă așteptam să am o asemenea senzație. De revenire la imagine și reverie a misterului. Dar așa va rămâne. Cititorii, dacă vor avea dorința să exploreze, pot descoperi pasaje din viața personajelor, necunoscute de povestitor.

Un obiect din Muzeul Vârstelor care s-ar potrivi în buzunarul lui Tata Moșu.

Tata Moșu nu cred că și-ar dori vreun obiect din Muzeul Vârstelor, ci ar privi mai degrabă, fascinat, către o nouă curte a miracolelor, care i se dezvăluie cu fiecare pas făcut prin această narațiune muzeală.

Am auzit că scrii o poveste. Despre ce? Nu cumva vor fi și zenobi în povestea asta?

Zenob este un personaj foarte interesant, foarte exigent și teribil de intuitiv. Ar merita să fie în mijlocul unei povestiri care să ofere posibilități variate de a cartografia universul feminin, nebănuit de senzitiv. Fără să vezi, fără să atingi, până nu înțelegi, până nu te recunoști în ceea ce descoperi în celălalt.