nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Cerul: partea luminoasă, partea întunecată

EXISTĂ oare ceva mai trist decât un tânăr de 24 de ani într-un cărucior cu rotile?

Adrian a locuit 15 ani în Minnesota, până când i-au murit părinții într-un accident de automobil. El a rămas singur prin clinici de recuperare, apoi statul american a fost de acord să-l încredințeze bunicilor din România. Vorbește cu greutate și cântă niște cântece de jale cu un fel de chiuituri. E un tânăr zdravăn, cu ochii negri ca ai unei păpuși africane. Un român autentic din SUA. Ambasada îi trimite reviste și cărți. Își dă examenele la universitate prin corespondență. Se va întoarce acolo? Pentru bani. Noi ai cui rămânem? Ai lui, "forever".

E bine că cele mai cunoscute cărți ale omenirii sunt reeditate în forme prescurtate și în desene animate. A fost odată ca niciodată, că, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. De atunci, viața a devenit un joc în care fiecare dă ceva de care ceilalți au sau nu au nevoie. De cele mai multe ori, sfaturile și vorbele de bine îți intră în sânge și distrug globulele albe, La o adică, nici cele roșii nu mai sunt așa multe, când treci lama de ras peste vene. Dacă nu te-ar opri strămoșii, ai face nu știu ce prostie.

Mii de gânduri. Doar vreo două-trei supraviețuiesc. Nimic nu e imposibil din leagăn sau din cărucior.

După ce se înserează, stă multă vreme afară.

— Mă uit la partea întunecată a cerului.

Plânsetul unei bufnițe răsună peste sat. Adrian încearcă să pună totul într-o ramă neagră care să-l separe de trecut. Până la urmă, lumina vine dintre frunze. E lumea adevărată.

— Aerul lucrează pentru mine.

— Totul e să ai răbdare.


O lume multicoloră umplea sala de așteptare a aeroportului. Razele asfințitului se luptau cu o pâclă portocalie înainte de a cădea pe vârful turnului de control.

Ține-te tare!

Adrian este de nerecunoscut. Obrajii lui au un roșu pătat cu un fel de galben spre locul în care ar trebui să se afle urechile. Viorica strânge buchetul de frezii dintr-un instinct în care mă trage și pe mine. Băiatul zâmbește neomenesc prin buzele croite din transplanturi. Îmi port privirea pe alte părți ale corpului și mă întreb care sunt proteze și ce e adevărat și viu în trupul pe care altădată îl purtam pe umeri, pe șaua calului, pe ghidonul bicicletei.

Umbra asta nu e bunicul? Im sorry. Nu e nimic de capul lui. Poate părul, dar păcat că e atât de alb, și sprâncenele. Baba burtoasă cred că e bunica. Zâmbește tot timpul. O fi tâmpită? Nu trebuie să mă iau după zâmbet.

O.K. Eu sunt Adi, șuieră băiatul.

— Noi suntem bunicii tăi. Maia și taiu.

All right, all right!

Înviorat de prelungirile trupului său, întrezărea în făpturile îmbătrânite originea și devenirea sa. De aici încolo, toate sunetele vor merge spre cuvânt, dar cuvintele se schimbaseră și vor trebui regăsite.

Viorica cheamă timpul care îi aduce zeci de imagini. În fața acestei apariții copleșitoare, simți o ciudă cum nu mai încercase din anul pierderii singurului nostru copil.

— Bieții de noi!

What?

Viorica: Slavă Domnului că…

Adrian: Ce mormăi?

Viorica: Vorbesc singură, mamă.

Ce oboseală să crești copii, apoi nepoți. Îi pare rău pentru acest gând și începe să-l acopere cu altul. Caută prin viață ca printr-un dulap cu vechituri. Sunt obosită. Ce obosită sunt! Se uită spre apus, dar soarele nu se mai lasă privit. În ochii ei se oglindește un astru stins. Ea știe că suntem doi. Rămânem doi. Umbrele noastre sunt lipite în aceeași inimă, desenând un monstru cu două capete și patru brațe.

You, old man, vrei o țigară?

— Nu fumez, dar nu ne deranjează fumul.

— Ești emoționat?

— Eu? Nu știu. S-ar putea. Astăzi…

— Ai vrea să conduc eu?

— Doamne ferește!

— Începem o viață nouă!


Și, într-adevăr, am început. Apă curentă. Încălzire centrală. Calculator. Internet. Telefoane mobile. Au dispărut încet-încet dezordinea și stinghereala din casă. Nu fără greutate, a dispărut și învălmășeala din capul meu. Locul îmi place din nou și mie; încep să am melancolii.

Stăm zi și noapte lângă el. Asta gândim și asta facem. Îl scot afară, îl înfășor într-o pătură. Pisica și câinele nu-l părăsesc o clipă. Visez că merge singur, cum pe față îi crește o piele nouă și fire de păr, arătând ca bărbații.

Unii au impresia că singura avere a omului sunt copiii. La 30 de ani, Viorica ar fi renunțat la orice, chiar și la o parte din viață pentru a avea un copil. Cu ce s-a ales că la 32 de ani l-a adus pe lume pe Ștefan, numai ea poate mărturisi. Adevărul este că următorii 25 au trecut cu toate nimicurile copilăriei și adolescenței băiatului care a devenit, la rândul lui, tată. Eu plecam dimineața și veneam seara. Între noi a fost un perete în spatele căruia Viorica vorbea, râdea, plângea, dar astea nu se vedeau și nu se auzeau. Se știau în cer. Nici nu cred că are alte amintiri, deși într-un sfert de secol am tăiat 30 de porci, am avut de mai multe ori grindină și de câteva ori a fost secetă. Casa a avut nevoie de mai multe reparații care au înghițit muncă și bani, dar toate astea pe ea au lăsat-o indiferentă. Pe primul plan erau lecțiile lui Ștefan, oreionul, sinuzita, viitorul lui.

Dar nepotul?

Pentru el, Viorica s-a pensionat înainte de vreme. Ca să aibă timp să-i sterilizeze biberoanele, să-i facă baie. Să-l ducă la grădiniță, să-l învețe cântece și poezii. Obișnuită să vorbească încet, ca să nu-i supere pe ceilalți, nici vocea nu i se mai aude bine. Parcă sună slab și îndepărtat. Eu? Ce să spun? Alegeam orezul, râșneam cafeaua, mulgeam caprele și făceam multe alte lucruri. Am trăit bine până când au plecat peste ocean. Frumoși, integri, încrezători.

— Nu ne e teamă! spuneau, cu emfază, la plecare.

Pentru ei zidurile se prăbușeau, îngerii cântau, viața se schimba. Plutea în jurul nostru, la Otopeni, o aromă de eter și de leuștean. Ceva amar și amețitor. Razele străpungeau perdelele și se așezau pe muchia geamantanelor. Să crești un copil, apoi un nepot sunt lucruri pe care merită să le faci. Dar cine nu face azi așa ceva?


După 14 luni a apărut un zvon limpede de viață, un ecou care ne-a făcut dintr-odată să credem că vedem un film. Nici forța munților, nici tenacitatea apei nu treziseră în sufletele noastre atâtea sentimente. Adrian a făcut câțiva pași pe lângă zidul casei, ajutându-se de mâini, dar mai mult de cioturile din proteze. Dezorientat ca un copil rătăcit. Ca un copac rupt de vânt. În vremea asta s-a lăsat înserarea. O umbră vânătă acoperea încet lumina. Pe cer creșteau stele albe. Am nevoie de mai multe clipe ca să le deslușesc.

Adrian stă acum în picioare, cu palmele încleștate de barele căruciorului. Pe frunte are șuvițe de păr îmbibate cu sudoare. Uriaș în avântul unei superbe renașteri. Mai erau și alte lucruri pe care se ferea să le recunoască. Învățase să vorbească cu păsările și cu animalele care veneau lângă el. Ele au mutat paravanul din fața minunilor, l-au scăpat din strânsoarea calculatorului și a revistelor pentru care devenise o pradă ușoară.

De aici încolo, pot reînvia jocuri, prietenii, călătorii, iubiri. Mai târziu va fi stăpân pe senzațiile provocate de dans, de sărut, de alergare, după cum va regăsi orori, ciudățenii, miracole. Își va recăpăta controlul asupra luminii și universului.

— Cum e să stai în cărucior 30 de luni?

— Te face mai bărbat.

— Cum?

— Pot vorbi mai convingător despre una și despre alta.

— De exemplu?

— Despre Isus, despre rai, despre iad.

— Și acum?

— Pe moment, vreau să înțeleg de ce nu mi-e somn.


Au mai trecut șase luni. Adrian se poate ridica singur. Merge binișor. Are mustăcioară. După moartea soției, mie mi-a crescut barba ca o dalie albă. Omul înflorește la bătrânețe, când îi trebuie atâta curaj ca să trăiască…

— Trăim ca să ne aducem aminte, spunea Viorica.

I’m sorry, I’m sorry...

Un vânticel de seară scărmăna pomii și se ivesc sfioase stelele. Bezna vine încet din pădurile din jur, de la miazănoapte de pe gorganele cu tei, de la miazăzi din nifonele cu pini. Primii lilieci iau cu asalt grădina. Toate par împăcate și la locul lor, iarba și florile, aerul de primăvară și cărăbușii cafenii. Sufletele pământului se reped să scormone văzduhul, să-l sfâșie înaintea altora, și lasă pe cer, până când apare luna, niște oase albe, sprijinind primele constelații.

La sfârșitul lui august, călare parcă pe o balustradă, Adrian galopează spre trenul personal. Este nespus de frumos. Nu contează cum arăta mai înainte. Am uitat. De ce se întoarce în Minnesota? Acolo sunt patinoare, de-aia. Și bazine acoperite. Și Nelly de pe Internet.

Dar eu rămân al lui. Forever.

Gheorghe Postelnicu