OPTm
nr.crt.

Superficialitatea, pâinea noastră cea de toate zilele

Există o anumită melancolie a lucidității care se așterne peste cuget pe măsură ce crești și constați că oamenilor le e din ce în ce mai greu să-și armonizeze gândurile, vorbele și faptele, în ciuda rezoluțiilor de Anul Nou și a tonelor de bune intenții. În condițiile date, mă întreb uneori dacă nu cumva e mai bine să-ți vezi liniștit de colțul tău de viață, să te retragi, cum ar veni, în dulcea voluptate a anonimatului.

Nu am folosit întâmplător această sintagmă. Când m-am întors acasă de sărbători, am stat de vorbă în tren cu o fată bine mobilată intelectual, mai tânără decât mine cu câțiva ani, care mi-a mărturisit că, în prezent, folosește pentru comunicare doar aplicațiile WhatsApp și Telegram. La Facebook și Instagram renunțase în urmă cu cinci ani.

Cinci ani fără Facebook și Instagram? Așa ceva nu există, mi-a venit să exclam cu stupoarea țăranului lui Marin Preda în fața girafei de la grădina zoologică. I-am spus (nu chiar cu aceste cuvinte) că încă am o doză mică de conformism, dublată de o nevoie de validare, la fel de mică, dar care mă împiedică să devin un anahoret virtual, un pustnic al rețelelor sociale.

Ce vreau să afirm e că pentru fata respectivă anonimatul chiar era o voluptate dulce, în timp ce, pentru cei mai mulți dintre noi, anonimatul e un chin, o celulă a unui penitenciar de maximă securitate, un infern la scară micro.

Așadar, dincolo de conformism și de nevoia de validare, nu există și o nevoie de superficialitate a oamenilor? Ceva care să îndulcească amarul acestui anonimat, care să ne dea iluzia că suntem Cineva, chiar dacă faptele ne demonstrează contrariul?

Pentru mine, superficialitatea e unul dintre cele mai des utilizate droguri în societatea contemporană. Ca orice drog, superficialitatea e intrinsec nocivă. Nocivitatea ei constă în faptul că adoarme vigilența lucidității și o face pe termen scurt, mediu sau lung, în funcție de cantitatea consumată. Mai mult, superficialitatea poate fi morfina care curmă durerea unui preaplin de luciditate.

În absența superficialității, dacă privim lumea (și rețelele sociale ca oglindă a lumii) cu ochii duri și tăioși ai lucidității, ce observăm? Un spectacol adesea grotesc ai cărui protagoniști sunt următorii: grafomani narcisici, elite autoproclamate cu profunzimea unei coli albe de hârtie, intelectuali cu ștaif care își spală rufele în public, bloggeri și vloggeri în plină inflație (cu cât apar mai mulți creatori de conținut, cu atât calitatea conținutului creat se devalorizează). Printre ei, rătăcesc și oameni cât se poate de decenți, dar care se lasă dați în repetate rânduri în acest carusel al afirmării de sine (a se citi al semnalizării virtuții), fie și cu prețul ridicolului.

Problema e că, dacă un zeu i-ar prinde pe toți aceștia de-un picior și i-ar scutura de importanța pe care și-o arogă, din ei n-ar mai rămâne decât simple grămezi de carne și oase la care s-ar repezi, hămesiți, corbii și vulturii pleșuvi ai morții.

Să trăiești cu un astfel de gând e aproape de neconceput. De aceea, Dumnezeu s-a îndurat de oameni și a creat în ziua a opta rețelele sociale. Ele vin în întâmpinarea nevoii noastre de superficialitate. Sunt, dacă vreți, un soi de drojdie a egoului. În ultimă instanță, rețelele sociale feresc omul, în condiția sa aprioric fragilă, de a cocheta cu abisul.

Pe de altă parte, sunt oameni (și nu puțini la număr), pentru care superficialitatea nu este atât un drog sau un rău necesar, cum discutam anterior, cât o stare de fapt. Ei nu-și pun întrebări, nu au dileme, nici incertitudini. Pe ei nu-i macină niciun frison, nu-i mână nimic în luptă. Au un nivel de trai satisfăcător sau realmente bun, se căsătoresc, fac copii – ingredientele unei vieți dezirabile, nimic de condamnat aici. Însă, dacă îi întrebi care e ultima carte citită, n-ar strica să-ți pregătești un Nurofen.

Ecce homo! Și, mai presus de atât, iată omul fericit, ca să vin în completarea lui Nietzsche.

Ce-i drept, la polul opus sunt și persoane care au citit mult și au călătorit mult – dintr-o pornire bulimică de a ști totul și a face totul (ce deziluzie amară!) – dar care au înțeles din viață mai puțin decât îi ia unei gâște să-și scuture penele de apă.

Oricum o dai, nu e bine. În concluzie, fericiți cei săraci cu luciditatea, căci a lor va fi împărăția pământului.

Mihai BĂLĂCEANU

Mihai Bălăceanu (n. 1994). Am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Am debutat în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă, jurizat de Veronica D. Niculescu. În 2021, am fost inclus în Șotron pe zăpadă, antologia de proză scurtă a Editurii Siono. În prezent, lucrez ca redactor la Media Press TV România și public cronici de carte, editoriale și proză scurtă în Ficțiunea OPTm, LiterNautica și Revista Familia.

Copyright © fictiunea.ro