De fiecare dată când umblu aiurea pe străzile de la Romană (unde am decis eu mai demult că frumusețea backgroundului începe cu tine, de fapt, și apoi cu apusul în culori aprinse), îmi amintesc ce ciudat e să mă plimb în capitala asta, unde simt că o să port legitimație de veșnic turist, și să știu că nu ești acasă, pe Rosetti. (Nu am de unde să știu dacă ești sau nu, de fapt.) Mă cuprind anxietatea și neliniștea, merg în pas alergător și mă întreb dacă la mine e problema, dacă sunt deja dependent de tine și dacă orice lucru pe care îl faci are o influență asupra stării mele. Dacă m-ar ajuta să știu că tu, de fapt, fumezi pe balcon sau citești ceva pentru tine sau pentru facultate. Dacă ești în oraș, dacă bei o cafea sau un pahar de vin. Dacă dormi. Dacă am o mică obsesie pentru tine. O mulțime de dacă și de scenarii care nu-mi fac bine. Cred că iau totul mult prea personal și nici nu e vorba de mine.

Iar în toată introspecția asta a mea îmi apare în minte mama, căreia parcă îi aud vocea ușor răstită predicându-mi despre cât de important este să fii independent, să fii un stâlp și să iei lucrurile așa cum sunt și cum îți vin. Să treci prin probleme ca prin pâine. Cei mai îngrozitori bărbați sunt cei stresanți și fără ocupație. Evident, de fiecare dată când o aud zicând asta, mi se pare că îmi reprimă orice emoție sau sentiment. Mă grăbesc să o judec că nu înțelege ea ce simt eu și cum că vine din altă generație în care nu existau concepte precum "mental health" sau "LGBTQ+", dar de data asta mi se pare că are dreptate. Simt atât de mult și atât de intens. Sunt prea atașat de oameni, de locuri, de blocuri comuniste, de bibelouri, de țigări, de cafea, de străzile pe care am copilărit care îmi par așa de mici acum (universul meu nu depășea cele patru străzi de blocuri comuniste cu patru etaje din orașul meu natal), de casete pe care nu am la ce să le ascult, de prietenul meu Ioan de la grădiniță pe care nu l-am mai văzut de la serbarea finală (am auzit că e în Italia acum.), până și de scrumiera care se umple de chiștoace pe care nu mă îndur să le arunc, iar acum de tine.

De tine, pe care te regăsesc în fiecare semafor lung, semafoare atât de lungi și diferite față de cele din provincie, în fiecare clădire impunătoare, în fiecare pictură murală, în fiecare contrast, în fiecare picătură din Bucureștiul ăsta în care, cu cât stau mai mult, cu atât îl înțeleg mai puțin.

Dar am să învăț să-l iubesc pentru tine. La fel cum o să învăț să te iubesc și pe tine, pentru că am auzit eu cândva de la un unchi de-al meu că uneori iubirea se și învață și se și muncește, ca orice meșteșug. Tot el îmi spunea că nu îți alegi jumătatea o singură dată, la început, ci de mai multe ori de-a lungul vieții.

La fel cum o să învăț să iubesc fumul de țigară când eu mi-am promis, mai mic fiind, că nu o să fiu nici măcar un fumător pasiv. La fel cum o să învăț să dansez cu sechele tale, când eu încă sunt stângace și nu știu toți pașii de dans. La fel cum o să învăț să fiu lângă tine, fără să zic ceva și cum o să mă simți că sunt acolo, în timp ce te țin de mână. Pentru tine o să învăț orice.

O să renunț la naivitatea asta a mea și o să fiu puternic pentru tine. O să fiu stâlpul acela de care îmi povestea mama. Aș plăti acest preț și mi-aș reprima atașamentul ăsta al meu pentru nimicuri, dacă asta te va ține lângă mine. Să devii singurul meu atașament.

Și cum mă plimbam într-una din dățile acelea pe lângă Romană și deja apusul trecuse și fusese cam în culori de sepia, de data asta ai apărut tu după un colț de stradă. Erai obosită, tocmai fugiseși să mai prinzi magazinul foto deschis să îți developezi ultimul film Kodak. Mereu ne certam pe rivalitatea dintre Fuji și Kodak, mereu reproșându-mi că Kodak e pentru nostalgici (ca mine) și că poate e timpul să trec peste. Și totuși de ce îți luaseși un film Kodak atunci? Nu m-am gândit să întreb pentru că eram atent la altele, adică doar la tine.

Și încă o dată nu știam cum să te analizez fără să par așa evident, dar acum știu că dacă m-aș privi din exterior cum eram lângă tine pe stradă aș râde pentru că sunt extrem de evident oricum. Nu o să mă apuc să te descriu în scris. Risc să fiu clișeic și nu mai e la modă să fii așa. O să las pe fiecare în parte să își imagineze cum arăți, iar eu o să te țin pentru mine ascunsă.

Interacțiunile acestea în care ne găseam întâmplător îmi provocau sentimente mixte. Mereu te întâlneam așa cum îmi imaginam, plimbându-mă pe stradă și gândindu-mă Ce ar fi să dau de tine acum? Și chiar te găseam. Îmi doream și nu îmi doream să te găsesc.