Mă feresc de zilele cu zgomot alb, în care Dumnezeu își pilește nepăsător unghiile, iar cerul e o cârpă murdară care lasă dâre pe cornee; ca un păianjen care-și țese dibaci capcanele, căldura te prinde într-o pânză lipicioasă de visare și pasivitate, pe când o simplă umbră a frigului îți frânge cuvintele și oasele. Acestea sunt zilele care te îmbătrânesc până la venirea prânzului și cu care n-ai mari șanse de izbândă decât fiind deasupra lor, departe, într-o cutie de metal, care, alături de pahare cu apă și alune, îți oferă și un confort psihologic – că nu trebuie să fii acolo sau dincolo, ci că poți rămâne așa, suspendat la nesfârșit – între orașe, țări, continente, departe de responsabilități și mai ales de oameni.

Zborurile cu avionul sunt singurele care îmi aduc liniște, deși pregătirea lor e aproape întotdeauna un calvar. Când capul mi se afundă în scaunul de la geam și văd cum avionul prinde curaj, desprinzându-se rapid de pe sol, simt cum mi se relaxează cu adevărat toți mușchii. Zâmbesc cu gândul la golul din stomac și senzația amețitoare în care îmi mustește corpul, amintindu-mi de cele câteva minute din parcul de distracții când îmi păcăleam urechea internă urcându-mă în "centrifugă". Și atunci, ca și acum, voiam să mă îndepărtez de centru, să simt cum forța lumii mă lipește de marginile ei și mă obligă să mă izolez în recunoașterea contururilor sale, din care se vor fi desprins ulterior, ca o scoarță uscată, limitele mele.

Orice tranziție fascinează prin stranietatea ei. În mine se află o genă neliniștită, cu tălpile deja îndesate în bocanci, harta în buzunar și planurile făcute. Sunt un spirit bântuit de pribegie, cu desaga în spate, purtând în el amintirea lumii din care vine și lumina idealizată unei lumi necunoscute, pe a cărei anonimitate mă bazez pentru a mă scufunda în uitare câteva zile. Călătorim prin noi cu aceeași viteză cu care trecem peste covorul de nori, și tot cu aceeași viteză zburăm și peste colțurile prăfuite și ciobite, peste zonele neîngrijite de care ar fi trebuit să ne ocupăm acum ceva timp și de care, chipurile, n-am avut vreme. Alături de ceilalți nefericiți, blocați timp de trei ore în aer, ne simțim mai îndreptățiți în durerile noastre decât am fi fost la sol; pentru că suntem puțini, povestea noastră capătă o aură de singularitate – jos, ești unul dintr-un milion, un microorganism pe suprafața netedă a lumii; aici, ești unul din două sute; asta poate accentua sau, dimpotrivă, estompa contururile problemelor pe care le luăm cu noi pe post de bagaj de cabină și pentru care nu ne taxează nimeni în plus încă.

Chiar dacă Charon și-a schimbat, între timp, luntrea, și în loc de monede de aur și băncuțe de lemn avem carduri și scaune aproape confortabile, prețul pe care îl plătim este același – o astfel de izolare într-un spațiu de tranziție ajunge, într-un final, să fie o dare de seamă către noi înșine. Și câți dintre noi n-am gustat, plini de hybris, senzația c-am putea măcar dincolo de nori să fim altfel, să trecem apele râului Lethe și să ne scufundăm într-o uitare călduroasă ca un fular de lână, pe care s-o lăsăm să ne înghită până când ecranul telefonului ne amintește iar de check-in-ul de întoarcere?

Cu gândurile agitate de schimbare și șubrede după stricarea tuturor busolelor, rătăcesc pe străzi înguste, apoi pe bulevarde late, mă învârt în cercuri și mă blochez în fața hărții liniilor de metrou, simțindu-mă descurajată ca un Iona pierdut între măruntaiele balenei berlineze. Răzbim noi cumva la lumină devine mantra fiecărei stații greșite și ieșiri prost alese. Știu că Tezeu s-ar fi descurcat aici fără probleme, având în vedere aptitudinile sale ireproșabile de orientare; poate că Tezeu avea origini nemțești ascunse. Sau poate sunt eu prea străină de limbă, de țară, de lucrurile orânduite și de casele aliniate perfect, unele după altele, de pe care vopseaua nu se scorojește și în care nu se văd urme de gloanțe de la Revoluție. Oriunde mergem, păstrăm pojghița țării și a cetățeniei noastre ca pe crustă de care refuzăm inconștient să ne desprindem; preconcepțiile ne rămân atârnate ca pielea năpârlită a unui șarpe pe care n-a reușit s-o lase în urmă, iar sâsâitul e înlocuit de vocea stridentă a mamei, urlând de la balcon: să nu te duci departe. Căci Departe e insula necunoscută, cu dușmani, cu oameni care-ți vor răul, care nu-ți vorbesc limba, care se uită la tine ca la mașini străine – când, în realitate, ei sunt pentru noi mașinile străine, idealizate, luând mereu locul întâi în concursul La cine e mai bine. Departe e Țara Minunilor, locul în care defectele ne trec pe sub ochi ca niște alimente scanate la casele de marcat și plătite la final, iar calitățile ne fac cu ochiul din vitrine mari, luminoase, civilizate, așa cum la noi n-o să fie. Tot departe este și locul unde vrem să fim când iarna e aproape și lumina e puțină și frigul abia ce se așază mai confortabil la picioarele iernii, ca un câine bătrân, ursuz și loial. Astfel, fiecare loc în care pășim și care nu e acasă capătă însemnătatea unui refugiu pe munte, pe care îl cauți cu înfrigurare când ai rătăcit calea și pe care îl proiectezi din când în când pe tavan de sub căldura păturii tale călduroase.

Uneori, ne simțim acasă în locuri în care nu suntem de-ai casei și asta cântărește mai greu la plecare decât bagajul de cală plin cu dovezi și bucăți de lume străină pe care ni le însușim, asemenea unor uzurpatori, și pe care le etalăm cu mare mândrie în muzeul personal din propriile case. Întoarcerea e punctul nevralgic, revenirea la cele lumești, cunoscute, care ne-au plictisit deja de zeci de luni și la care nu avem cum privi altfel. Încărcată de nostalgia unei lumi care ne scapă printre degete, a doua ridicare deasupra norilor este un memento pentru cea mai frumoasă din viețile posibile: cea pe care am fi putut s-o trăim, pe care am gustat-o și din care ne întoarcem ca din războiul troian – victorioși și foarte obosiți, schimbați de trecerea timpului și de lumea de dincolo de granițe. Limitați de timp și de mijloace, plecările ne păcălesc cu această fata morgana a diversității, care dispare după orice perioadă mai lungă petrecută în străinătate. Și chiar dacă, după o vreme, poleiala se duce, rămânem în minte cu amintirea momentelor în care, pășind pe meleaguri îndepărtate, am simțit prudența și eliberarea lui Odiseu când rostește: Eu sunt Nimeni. Când ne mai rămân puține, anonimitatea va fi elixirul tinereții, care ne salvează uneori de noi înșine.