OPTm
nr.crt.

Dialoguri

Dialog I


Picioarele. Sunt grele. Dar continui să merg. Poate m-am oprit de mult-contează că nu mi-am dat seama. M-am trezit prin iulie, era frumoasă vremea, erau mulți oameni și multe picături de apă. Și știam să înot; mai bine decât oricine; și știam să plâng și să mă arunc de pe marginile cărților ăstora de pământ-mai bine decât oricine. Știam să plâng. Dar atunci era mai bine. Știam mai multe pentru că simțeam mai multe. Știam să respir albastrul șters al primăverilor și știam să plec și să revin. Acum plec. Atât. De fiecare dată vine altcineva. Au plecat mulți. Așa cum spuneam într-o poezie-urâtă, de altfel, tristă, doar pentru mine are sens/mint, nici pentru mine nu are, doar mă face să mă simt într-un fel, deci o înțeleg/nu mint.

Așa scriam în poezia aia, că anii sunt târzii de acum încolo- ceva de genul, cui îi mai pasă de târziu când există prea devreme, prematur, schimbător, mortal, recalcitrant, rece, viu-exagerat-tăietor-tulburător. Mă gândeam să scriu pe mâini, să îmi imaginez că sap și arunc cuvinte în pielea cuiva și să mă aștept să îi și pese. Nimănui nu îi mai pasă. E prea târziu, prea puțin, poezii și abilități de a exprima ce simți- inexistente/adică există, normal, dar nu îi mai pasă nimănui- există?

- Ai auzit vreodată apa curgând prin gânduri? Te aud pe tine, e destul, nu mai am nevoie de niciun sunet. Am gândurile grele, mă doare capul, sunt obosit, au trecut câțiva ani de când ai căzut ultima dată. Normal, de când te-am văzut eu căzând, sunt sigur că ai mai căzut de foarte multe ori.Foarte multe ori.Foarte multe....ai căzut în multe gânduri, dar măcar apa curge lin astăzi. Câteodată asta e problema; e totul tăcut, liniștit, nu se întâmplă nimic cu mine, sunt al nimănui și nimeni nu mă aude. Nu mă vede. Nu mă mai aude. Nu mă mai iubește. Și apa capătă o nuanță intensă de albastru. Câteodată mă gândesc daca asta chiar e apă.

(Altă zi, urmează să scriu ceva diferit, mă simt diferit, habar nu am ce e scris mai sus, nu am mai citit și nu îmi amintesc aproape nimic, stiu că era ceva cu apă și gânduri, prostii din capul meu. Sunt obosit, nu mai am chef să scriu)

(Azi cred că o să scriu în sfârșit ceva, dar atât.)

A mai plouat așa vreodată? Cred că de prea multe ori. Te inundă; mă inundă; mă inunzi-mă scufund. Cred că trebuie să plec.Data trecută vorbeam cu altcineva despre... despre mult timp și prea puțin de trăit și despre poezii și cântece și inima s-a oprit. Îl iubeam, dar nu a vrut să mă poarte când a plecat. Dar ți-a zis că te va purta.Da…am citit despre voi, am simțit, mă bucur că am simțit, că de la atâtea și atâtea gânduri, iți rămân ochii în ocean, în mari, în lacuri, cred că știi, ai învățat la ora de geografie.Ești inteligent, dar nu te-aș putea urî vreodată. Nu atât de mult încât să încep să te port. Nu pot iubi atât de mult. Ploua în ochi. Pentru alții e liniștitor, că pot să doarmă. Și oamenii trebuie să doarmă. Chiar daca nu pot. Parcă tot vor să viseze că se dau iar în leagăn și că îi leagănă cineva pe picioare. Dar plouă în ochi, în ochii lor, în ochii mei se face frig.

- Aici e vară, dar mă oprește cineva să mă bucur de căldură. E cald aici, e soare, dar parca plouă. Mi s-au decolorat ochii de la atâția oameni tomnatici, parcă smulși din stejari și plasați strategic pe asfaltul ăsta ud, al cărui miros îmi aduce aminte de primii ani. Au fost frumoși, au trecut pe lângă mine, așa, cum ai sparge o sticlă.Nu o mai poți repara. Și te taie, te taie... asocierea asta ciudată de cuvinte îmi aduce aminte de niște membri ai familiei pe care nu i-am cunoscut niciodată. Nu am vorbit despre ce vorbim noi, (nu îmi aduc aminte.) Nu știu de ce scrie omul asta pe doliu. Oare așa a fost învățat? E o probabilitate, dar te rog, nu vreau să îl băgăm în seama. Suntem noi-niciodată trei-niciodată doliu.Ți-am mai spus cât de rău mă dor dinții când zâmbesc și razele. (soarelui, evident, dar daca spun soarelui, devine cliché, un fel de “vorbesc cu luna") Parcă mă străpung mai mult decât doliul ăsta, despre care am învățat, pe care îl plânge toată lumea; mă străpung razele,sunt fericite… poate mai curg câteodată, dar prin noi. Poate se sting, dar rămân așa discontinue, rătăcite, reci, așa cum sunt (sau suntem),

așa cum ești.

Mă străpungi.


Dialog II


- “M-ai putea iubi vreodată?" e o întrebare stupidă, atât de banală și folosită și refolosită de toți poeții, pictorii, toți fotografii.Toți.Nu are rost să răspund. Am mai discutat despre viața ta - e un doliu nemărginit, e ruptura aia ce se află între noi, în noi... e discontinuitatea mâinilor și sufletelor noastre pe care sunt cusute materialele acelea mici; cele pe care ți le coși de bunăvoie lângă inimă când pierzi pe cineva. când te pierzi. Nu are rost... cuvintele astea îmi răsună în gânduri, mă neliniștesc și îmi dereglează insomniile.Azi-noapte a căzut o stea, am văzut-o; am plâns, mi-a părut rău, am ținut doliu. Doar eu, alții nu știau că a dispărut sau nu le-a păsat. Am fost doar noi. Și am rămas eu.

- Ești singur. Poți să te zbați cât vrei, să faci ce vrei. Știi că nu am cum să împart cusătura de la operație cu tine. Suntem diferiți- tu ești o fotografie ce dezvelește o privire ștearsă, în care e îngropată o non-culoare ciudată, parcă ruptă dintr-o nuanță la fel de ciudată de albastru. (Greu de explicat) - un gri deschis ce inspiră milă; când oamenii se uită la fotografia asta, își doresc să ardă cât mai curând. Doar pentru că nu mai vor să vadă griul ăla schingiuit din privirea ta schizofrenică. Eu sunt un corp bolnav, isteric, un nomad al violențelor pe care natura ți le poate arunca fară milă. Fără milă, auzi? Nu am avut parte de așa ceva.

- Niciodată. Nu îmi mai suport violența emoțională. Nici doctorii nu mă mai suportă.Nici poeții, nici tablourile mele-de fapt, nu m-au suportat niciodată- abia așteaptă să îngroape doliul ce mă va reprezenta lângă inimile lor plictisite și fară pic de iubire anatomică sau spirituală. Abia așteaptă să îl poarte, dar pe mine nu mă vor purta.Nici pe mine nu mă iubește fotografia. și nici nu vreau să fiu demn de mila ei. În niciun caz; mila e o formă de violență; te îmbolnăvește și te trece prin traumele penibilului. Iți pierzi rostul pe lume. Oamenii manifestă forme ciudate de agresiune fără să își dea seama. Oamenii ucid fluturi, doar ca să stea cu polenul lor colorat pe mâini câteva minute. Al lor, nu al fluturilor. Oamenii ucid cu milă; dar și cu arme. Și cu iubire. Oamenii s-au născut ca să-și expună propriile metode de a ucide.Îmi e milă de mine uneori. dar mi-ar fi frică să mor dintr-o greșeală ca asta.Nu aș mai putea să aud răspunsul tău.Nu mai am timp să stau și nici să răspund.Mi-aș dori să plec înaintea ta.Te port.


Dialog III


- o să mă porți cu tine când pleci?

- promit.

- și o să pleci curând? eu nu vreau să pleci...

- poate plec mâine, nu sunt sigur. oricum, trebuie să vorbesc și cu el, știi doar

- știu doar că pleci și eu rămân. știu doar că nu vei veni, atât. știu că mă porți oricând, asta mă liniștește, dar totuși

- totuși, avem timp. vreau să îl pierdem cu desenele astea animate și cu celelalte desene

- animate sau animale, intuitive sau logice, mă rog, am mai văzut, am mai desenat, am mai suferit, m-am mai gândit la tine și am căzut iar și...nu vreau să pleci.

- știi că nu mai sunt eu acum...și poate că tu nu mă auzi, poate crezi că...poate plec, dar te port, te ascund și te pictez undeva acolo, în locul ăla...nu mai trebuie să îți explic.

- de ce pleci?

- știi că trebuie să plec, am terminat deja de învățat, mi-am învățat viața și te cunosc, am fugit mereu de ei și am rămas mereu pe pământul ăla... rece...grav...m-am învelit cu el și am stins lumina, tot ce am avut a fost pământ, de fapt, pământ și iar pământ și...pe tine. trebuie

- de ce ai plecat? te-am rugat să mă porți, chiar dacă îți ies cărți prăfuite în cale. chiar dacă mergi la pescuit, iar barca stă în tine, pescuind, iar tu te îneci, și peștii trec pe lângă tine...prin tine...tu nu mă mai porți.

.

​ .

​ . .

.

. .

- oare ce mai face...oare știe că îl port? chiar și după ce rechinul ăla blând mi-a sfâșiat gândurile...după ce am citit cartea aia idioată și fără sens, despre praf și rugină și tot felul de morminte uitate, cu coroanele ofilite și cavourile deschise, mișcate de atâția ani...atâția ani din viața morții.oare își amintește?...

- oare îți mai aminteșți? nu mai ai de unde să știi...sunt sigur că uiți câte o bucată din mine, pe zi ce trece, câte o bucată pe care o tai nepăsător și o arunci în brațele străinilor. nu mai am nimic de plâns. dar te port. ești special. și încă mai scriu pe singura bucată de piele pe care mi-ai dat-o...eu te port.

- ascult melodia aia...aia prostească, de pe caseta aia pe care ți-a dat-o bunicul tău.aia pe care ți-ai vărsat nervii și vânătăile și cuvintele...caseta pe care ți-ai vărsat privirea aia urâtă...privirea ta urată

pe care o port

mereu în ochi și

în buzunar

mereu prin locurile

astea mizere

și prin oamenii

ăștia care

nu se pot compara

cu tine,

oamenii ăștia prosti,

pe care nu îi port,

nu îndrăznesc,

ei nu îndrăznesc

- nu vei veni...nu va veni, nu? și nu va mai simți, cum nici eu nu-mi mai simt vocea,nici gânduri,

nici pe ale lui,

problemele lui

sau

arsurile de gradul 3

din interiorul

atacului de cord,

cu care mă lupt

mereu,

dar ce folos,

că el nu mă mai poartă...

Cosmin Petriea

Absolvent al Facultății de Litere, din cadrul Universității “Babeș-Bolyai", Cluj-Napoca, specializarea engleză-norvegiană. În prezent, masterand la “Traducerea Textului Literar Contemporan", Universitatea din București. Pasionat de literatură, arte vizuale, artă hibridă.

Copyright © fictiunea.ro