Revistă print și online

Narațiunea unei ființe vii

Într-o zi, decid să o iau la pas pe drumul ce se deschide în fața mea.

Încep să merg timid: drept, stâng, drept, stâng, drept, stâng… Sună oarecum ciudat, parcă nu e tocmai ritmul care trebuie, însă în viață întotdeauna mi s-a spus să încep un drum pășind cu dreptul, pentru noroc. Ce-o mai fi și cu norocul ăsta și picioarele.

Calc apăsat, vrând parcă să-mi las urma în asfaltul dur, care mă respinge. Sunt prea slabă ca să le arăt oamenilor că am pășit aici, că am existat aici, că am trăit aici. Sunt prea slabă ca să fac parte din rangurile lor, nu mă încadrez în tipare; nu sunt, ci doar exist. Și cu toate astea…

Uneori, singurul lucru care mă atrage cu adevărat la această mică planetă pe care trăim e forța de atracție. Forță care, fie vorba între noi, e a ei, nu a mea. Deci nu prea am ce să fac în legătură cu asta. Sunt obligată să merg în continuare aici, pe asfaltul dur, care mă respinge, asupra căruia acționez și care la rândul său reacționează.

Calc apăsat și oarecum indiferent în continuare. Vreau doar să văd unde mă duce drumul...

Drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Dar drumul pe care mergi fără intenție, fără să vrei să ajungi într-un loc anume, fără să insiști să faci ceva, bun sau rău, oare unde duce? Nu știu dacă ăsta-i drumul meu – cel spre iad, adică. Așa se întrevede, dar nu pot ști până nu ajung acolo, să văd cu ochii mei. Nu prea am încredere în ce aud de la semenii mei, deși uneori simt că-i iubesc nespus.

Da, îi iubesc. Cu o forță ancestrală, care de multe ori îmi subjugă orice fărâmă de instinct de supraviețuire. Mai poți să iubești când tu ești mort pe dinăuntru? Probabil că nu, dar cu siguranță că sistemul meu neuronal încă nu s-a prins de chichița asta... Să sperăm că-și mai vine în fire pe drum. Ah, drumul...

Continui să pun un picior în fața celuilalt. Câteodată mai ridic ochii din pământ și mă uit în jur. Alții ca mine își găsesc de lucru și-și văd de treburile lor. Mă-ntreb deseori dacă și-n capetele lor există, ca în al meu, linia asta dreaptă, pavată cu asfalt, nu cu intenții, pe care mă balansez cum se balansează gimnastele pe bârnă. Ba nu, nu, nu, nu, gimnastele sunt grațioase și urmează un program de exerciții bine stabilit; gimnastele captează atenția publicului; gimnastele impresionează. Eu știu doar să merg drept. Și uneori sunt foarte aproape să...

Hopa. Am și căzut. Pe mâini mi s-au imprimat formele pietricelelor de pe asfalt. Minuscule, dar destul de puternice încât să lase urme, cerculețe roșiatice răsfirate pe pielea mea alburie ca stelele pe cerul nopții.

Îmi port constelațiile greșelilor încrestate în palme. Când nu se uită nimeni, citesc în stelele proprii tot ce mă macină, tot ce mă distruge; tot ce mi-am făcut eu ca să mă distrug. Cea mai importantă deosebire dintre stelele de pe cer și stelele din palmele mele e că primele pot fi observate numai noaptea. Ale mele sunt observabile cu ochiul liber doar ziua. Noaptea le observă doar cel de-al treilea ochi.

Și-acum, ce urmează? Mă ridic și merg mai departe, evident.

Nu știu cât e ceasul și pe unde am ajuns. Începusem să merg încet, timid. Acum îmi tremură picioarele. Cândva pe parcursul drumului și al gândurilor am început s-o iau la fugă fără să-mi fi dat seama.

Încerc să țin ritmul, deși nu prea îmi iese. Trag adânc aer în piept de câteva ori. Nimic. Văd cu colțul ochiului un copac și mă îndrept spre el. Mă las să alunec în jos pe trunchiul său, cu scoarța care-și lasă și ea amprenta în pielea spatelui meu, până ce ajung să stau jos, printre rădăcini.

Și atunci ridic ochii spre cer.

Nu pot să mă bucur de stele. Încă nu e noapte, dar mijlocul zilei a trecut de mult. Parcă la un moment dat am simțit vag razele soarelui deasupra-mi. Acum, tot ce-a mai rămas în urma lui sunt petele sângerii de pe marea de albastru. Pesemne că a trebuit să muncească o grămadă ca să lase-n urma lui asemenea pictură. Pare rupestră, un fragment rupt din peșterile în care strămoșii noștri erau mult mai liberi decât vom mai fi noi vreodată. Ba nu, pare chiar modernă, aducând cu sine zeci de înțelesuri diferite, încleștate în simboluri și imagini. Ba nu, pare ambele în același timp. Asta e frumusețea de a fi viu.

Trag aer adânc în piept, mă ridic și merg în continuare. În definitiv, asta e ceea ce fac în fiecare zi. Merg și încerc să înțeleg. Încerc să înțeleg tot ceea ce mă înconjoară, toate lucrurile de care mă leagă ceva, o forță superioară căreia n-aș putea neapărat să-i dau un nume. Încerc să înțeleg cine sunt, de unde vin și unde mă duc, pe ce drum am apucat, de ce, când, cum... În fiecare zi, din nou și din nou, de dimineața până seara. De cine-știe-câtă vreme și pentru cine-știe-cât de mult timp.

Și-apoi am un moment de repaus. Mă opresc din mers. Respir, lăsând să cadă în adâncul sufletului piatra care-mi îngreunase inima în tot acest timp. Mă întind pe spate, cu mâinile sub cap. Clipesc, o dată, de două ori, de trei, din ce în ce mai cu greu... Până nu mai clipesc deloc...

Mă simt de parcă m-aș scufunda încetul cu încetul, de parcă aș face trecerea către o altă lume, una nouă, neexplorată, încă neînțeleasă. În jurul meu, totul e ceață. Nu se distinge nimic. Deschid ușor ochii. Imaginea începe să prindă contur...

Se face lumină. Sub picioarele mele: asfalt. În jurul meu: viață. Deasupra mea: cerul. Înaintea mea: un drum întortocheat. Coboară într-o vale adâncă, e plin de curbe, de bolovani ce te obligă să-i ocolești. Asfaltul e crăpat pe ici, pe colo, brăzdat de buruieni. În fața mea, pe-același drum, merg oameni.

Înghit în sec. Trag aer în piept. Încep să merg timid: stâng, drept, stâng, drept, stâng, drept…

Lucia Alexandra BRÎNARU

Masterandă la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și absolventă a secției de filologie engleză-neerlandeză a aceleiași facultăți, își petrece mare parte din timp fie cu nasul în cărți, fie vorbind despre ele pe internet. Scrie și simte proză și poezie de când se știe, iar în ultima perioadă a încercat și apele jurnalismului cultural. A publicat în trecut la Ziarul Artsens și Revista CUTRA. Nu-și poate imagina viața fără scris, cafeaua de dimineață și literatura neerlandeză.

în același număr