Povestirile Luciei Berlin din Manual pentru femei de serviciu (Art, București, 2018) glosează, discret, pe marginea unei fragilități esențializate, căreia îi atribuie notele distinctive ale unui umor afabil, cald, ce risipește, fie și temporar, gravitatea ce planează asupra situației existențiale. Prozele Simonei Goșu din volumul Fragil (Polirom, Iași, 2020) valorifică în mod desăvârșit fragilitatea micilor universuri familiale, turnând subiecte deloc comode într-o formulă concentrată algoritmic, dar intensă prin sugestiile tensiunilor emoționale care mistuie personajele. Iluzia comunicării ca soluție salvatoare este întreținută cu abilitate până în punctul în care pulsațiile realității impun o turnură neașteptată și segmentează destinele eroilor, captivi în labirintul propriilor lor individualități. În cazul Simonei Goșu, umorul este substituit prin prospectarea unei melancolii implicite, ce se conjugă adesea cu spaima de necunoscut. Ambele prozatoare își investesc textele cu forța unei priviri scrutătoare, care scotocește prin cotloanele realității vieții de familie, ca apoi să sintetizeze întreaga experiență în fraze concise, percutante, susținute de naturalețea relatării și de familiaritatea tonului.

Asperitățile relațiilor dintre apropiați sunt transcrise fidel, cu toate ritualurile lor firești ori bizare, iar întregul arsenal de tehnici și metode ce pun în funcțiune mecanismul povestirilor acționează prin activarea unor seturi de sugestii care ar putea dezlega, parțial, enigmele comportamentale ale eroilor. Fragilitatea constituie nucleul pieselor narative și învăluie fiecare episod eliberat de fluxul memoriei în notele unei reflexivități elegiace. Sentimentul fragilității apare nu ca o fisură în scutul personajelor, ci le salvează, oferindu-le un echilibru interior în vâltoarea evenimentelor în centrul cărora ajung. Fragilitatea ajunge, astfel, să aplaneze efectele dizarmoniei dintre așteptările lor și realitatea brutală, devitalizantă, în fața căreia se găsesc singuri. Scenariile epice propuse de Simona Goșu și Lucia Berlin corelează starea fragilității fizice și emoționale cu simulacrul trăit ca nevoie de iluzie sau ca efort compensatoriu, menit să atenueze tensiunile stârnite de anomaliile comportamentului patern. Familia devine astfel camera de rezonanță a tentativelor aprioric ratate de a obține afecțiunea tatălui.

Lucia Berlin se slujește de un ton bonom în explorarea jocului posibilităților narative, relatând cu blândețe istoria dramatică a unei alte familii, și aceasta marcată de ambiguitatea morală a figurii paterne. Tristețea iremediabilă a situației existențiale se conjugă cu umorul fin și cu seninătatea inflexiunilor vocii narative. Deși scrisă la persoana întâi, povestirea Durere fantomă menține strategia contracarării tensiunii mocnite printr-un calm imperturbabil al observației. Povestirea se deschide cu fragmente ale amintirilor din călătoriile realizate de fiică alături de tatăl său, descriind cu duioșie o rutină care alimentase fascinația copilului pentru figura paternă. Salturile în trecutul de familie și revenirile la prezentul maturității decupează episoadele marcante din evoluția relației dintre tată și fiică. Glisările dinspre detaliile cotidianului către constatările sumbre ori macabre se se execută cu aceeași naturalețe cu care se descrie un eveniment retrăit frecvent și filtrat prin toate grilele de interpretare ale minții: "Într-o zi, a omorât-o și gata. Când am ajuns, era în pat, jelea, ghemuit ca un copil. Mi-a spus povestea în stare aparentă de șoc, cu o grămadă de detalii irelevante, ca cineva care fusese martorul unui accident oribil" (p. 113-114). Stilul Luciei Berlin se individualizează prin această observație precipitată a gestului esențial, neșlefuit prin artificii stilistice, fapt ce permite imersiunea în intimitatea enigmatică a realităților de familie. Fiica mărturisește că dovezile afecțiunii paterne au fost aproape inexistente, însă speranța de a simți aprecierea tatălui a îndemnat-o să îi rămână aproape chiar și după ce acesta îi ucide mama și se află internat într-un azil din cauza tulburărilor psihologice. Scenariul narativ este concentrat, eliberat de magma amănuntelor abundente, articulându-se în tablouri epice incisive prin intensitatea situațiilor existențiale pe care le livrează cititorului: "Ziua în care tata a omorât-o pe mama a fost ziua în care a încetat să mă mai recunoască. De atunci înainte, m-a tratat ca pe o secretară sau servitoare, poruncindu-mi" (p. 115). Asemenea Simonei Goșu, prozatoarea americană preferă stilul preocupat de nuanțele discursului alegru, ce poate contorsiona dramele interioare ale personajului central, fiica silită să poarte cu sine un bagaj emoțional traumatic, pe care îl actualizează la fiecare vizită la azilul în care trăiește tatăl său.

Tatăl trăiește într-o lume fabricată din amintiri ale călătoriilor memorabile, populată de oameni naufragiați pe insula necunoscută a unei memorii guvernată de legi stranii, care îmbină realitatea prezentului cu impresiile trecutului și panoramele himerelor. Paradoxal, afundarea tatălui în acest univers halucinatoriu îi oferă fiicei sale șansa de a se simți mai apropiată de el decât a fost vreodată, îngrijindu-l cu devotament. Vulnerabilitatea fizică a tatălui și fragilitatea emoțională a fiicei fuzionează într-un tablou al spaimei de tenerbre și al temerilor obscure. Tranziția de la interioritatea difuză la planul realității brute se transpune în cadențele hieratice ale conștiinței fragilității. Stenogramele tribulațiilor fiicei de a câștiga afecțiunea tatălui chiar și după declanșarea episoadelor psihotice ale acestuia se suprapun peste pseudorealitățile decupate de memoria afectivă. Gestul fiicei din finalul povestirii, când ezită să își salveze tatăl de la un accident grav, simbolizează tocmai conștiința eforturilor sale zadarnice. Știe că, salvându-l, îndeplinește un act previzibil, iar mecanicitatea reacției trădează forța instinctului de a-l proteja, cu toate că nu mai regăsește în el nimic din cel care proiectase seducătoarele călătorii din copilărie: "Și-a deblocat roțile, iar căruciorul a pornit-o la vale pe aleea de piatră. Am ezitat, am rămas pe loc urmărindu-l, apoi mi-am aruncat țigara și am prins căruciorul tocmai când începea să prindă viteză" (p. 121). Subversivitatea și simplitatea uluitoare a acestui comportament lasă să se înțeleagă că fragilitatea neutralizează amplificarea grotesc-monstruoasă a limitelor realității. Regia obscură a anomaliilor relațiilor de familie nu mai apare ca o ipoteză demnă de alungat, ci ca o certitudine de neînvins. "Durerea fantomă" dă numele unei stări chinuitoare, indefinite, imposibil de localizat sau de clasat ca fiind reală ori închipuită, însă cu atât mai greu de suportat, asemenea incongruențelor pe care se clădește relația fiicei cu tatăl său.

În proza Împăratul, Simona Goșu alimentează realitățile universului familial cu o candoare copilărească, localizată în percepțiile fiului care își (re)descoperă tatăl înstrăinat. Moderația unghiului prin care este studiată relația dintre tată și copilul său se construiește pe observații inocente, dar în același timp cuprinzătoare, și pe dialoguri reduse la pulsații minimale, topite în cadențele unor interacțiuni interiorizate, cu bătaie lungă în forul interior al personajului central, fiul vulnerabil prin ochii căruia se înregistrează șirul întâmplărilor. Logica narativă augumentează gradual vulnerabilitatea copilului prin decupajele memoriei afective. Fondul sufletesc al fiului este singurul devoalat prin temerile transparente cauzate de stranietatea acțiunilor tatălui imprevizibil. Celelalte personaje, mama, sora și bunica, conturează un background afectiv complex, dar confuz prin amalgamarea fragmentelor de situații scoase la lumină de fluxul memoriei copilului, și câteva indicii despre natura relației dintre un fiu care caută instinctual stabilitatea în interacțiunile cu tatăl său, însă acesta din urmă trăiește într-o autoficțiune a unei existențe privilegiate, în numele căreia consideră că poate sacrifica echilibrul familial.

Povestirea se deschide cu imaginea trenului care ajunge în gară, înspăimântându-l pe Andrei, băiețelul care urmează să călătorească pentru prima dată împreună cu tatăl său, Cosmin. Băiatul caută să atenueze fiorii necunoscutului prin apropierea fizică de tatăl său, cel despre care crede că ar trebui să îl ocrotească. Răspunsurile glumețe date de Cosmin la întrebările curioase ale fiului său par, la început, desprinse din convențiile unei relații firești, însă episoadele din trecutul familial, care fragmentează fluxului narativ al prezentului, dezvăluie o figură paternă excentrică, ce s-a retras, iar apoi a reapărut în sânul familiei, motivele acestor schimbări rămânându-i necunoscute lui Andrei. Sopul călătoriei celor doi cu trenul este, de asemenea, necunoscut, însă calmul observației contracarează tensiunea mocnită, nesiguranța și frica. Deși Cosmin nu își dorește să întreprindă călătoria, este nevoit să o facă pentru a păstra iluzia normalității și a preocupării față de problemele familiei. Naratorul obiectiv decupează fragmente din experiența familială a copilului și le integrează prezentului, pentru a oferi sugestii de intepretare ale dinamicii relației tată-fiu. Indeterminarea socială învăluie figura paternă într-o aură exotică, în timp ce extravaganțele comportamentale trădează intenția lui Cosmin de a căștiga admirația și respectul tuturor, de a-i fascina, chiar și cu prețul ratării sale ca tată.

Lucia Berlin și Simona Goșu manifestă un extraordinar simț al semnificațiilor latente ale evenimentelor ce compun realități de familie în aparență firești. Micile universuri domestice adaptează recuzita frustă a anomaliilor interacțiunilor umane la cadențele fragilității lor fizice și emoționale. Chipurile realităților personale sunt surprinse în tablouri vivante, străbătute de un scepticism reconfortant față de capcanele reprezentărilor stereotipe. Tăișul observațiilor lucide echilibrează si oferă o concretețe palpabilă situațiilor prinse în țesătura scenariilor epice. Cele două scriitoare fac apologia fragilității ca stare compensatorie ce are proprietatea de a individualiza destine.