Revistă print și online

Inscripții pe tricou (I)

​ Despre și cu M. 32(0)


Toate păreau în regulă.


Treaba stă în felul următor: printre sughițuri și plânsete, încerc să învăț să merg.

Sunt vânătăi peste tot și mă doare fundul.

Bicicleta mea mă aruncă direct cu capu-n noapte. ¨

Același scârțâit al lanțului care-ți spune ai nevoie de somn, pune mâna și mai trage pe dreapta-n somn, leagă bicicleta undeva unde știi c-ai s-o găsești a doua zi, ia un taxi spre casă, în taxi, în timpul marii odisei către acasă și-n timpul celei mici, între două viraje când nenea, oprește-umpicuț că mi se face rău.

Probabil nu-i chiar cazul.

Micile alei la trei dimineața arată întotdeauna la fel.

Adesea locurile pustii sunt cele mai umblate.

Uneori mai vedeai câte un om.

Dar nu prea mai conta asta.

Pentru orice există mai tot timpul cineva care a scris ceva.

Despre asta.

Despre altceva.

Despre similarități apasătoare.

Despre alții și alții și alții s-a tot scris.

Nu există niciun gard spre cer, să nu poți trece cu privirea dincolo de limite, pe care ți le impui sau nu, voit sau moștenir, deși poți vedea aburul care se ridică după ploaie ca pe niște șuvițe de sârmă ghimpată căzută în praf.

La stânga, un maidan se îndepărtează, coboară și se ridică spre nicăieri, o margine de oraș dă într-un fel de pădure, apoi o câmpie unde se rulează frunzele uscate rămase în deriva vântului, în ordine strânsă, rând pe rând pe rând.

În dreapta, un câmp vizual plin de ce făceai acum cinci, cincisprezece ani, umplându-ți plămânii de aerul alocat amintirilor, cu spectacolul bogat și încet-încet al rememorării.

În ceea ce privește amintirile, ele sunt, în mare parte, nedistingibile: aici jucăria preferată avea culoarea roșie, acolo albastră; aici o pereche de mâini murdare te țineau de mână ore în șir, acolo o pereche de mâini murdare erau stigmatul autoexilării.

Suntem amintirile preferate ale cuiva.

Mai tot timpul.

(Sau nu).

Depinde.

Povestim uneori ce ne-a marcat, alteori ce nu, alteori iar și iar, alteori adăugând în plus câte un detaliu amintit prin previziuni, flash-uri ale memoriei, obișnuințe. Ce este frică la unul, este adrenalină la celălalt și, deși pentru unii asemănările depășesc cu mult diferențele, oricare ar fi ele, ar fi total de neconceput ca oricine altcineva să înceapă să creadă în frica altuia mai mult decât în propria frică. Ceea ce s-ar întâmplă e ca într-un fel de prăpasti între, atâta timp cât frica rămâne afară, adrenalina rămâne în porii unde aparține de facto, deși oricine ar observa pupilele dilatate, hăul intens al privirii în vânt, aplanând perspectivele, urechile șterse de orice sunet, aleargă acum, ești liber, umflă-ți plămânii și ascunde-te în tufișuri, adrenalina te cultivă ca pe o plantă rară, este mult prea evidentă pentru a menționa asta în amintirile viitoare, tulpinile bucurii exotice se întrepătrund constant, aproape imperceptibil și totuși nu dau buzna, nici nu dau durere de cap când te gândești la ce urmează după ce înflorește cu adevărat bucuria, acolo, pe buze, și nu, nu e nici un hibrid al celor două stări. Ceea ce crește în tine are o frumusețe proprie, fără fetișuri sau iluzii rambursabile, neașteptată, chiar și în timpul nopții, când somnul pare că paralizează orice, totuși spasmele involuntare îți dau un farmec aparte, descifrabil, prins parcă de un al doilea schelet interior, iar micile piste ale gândurilor răzlețe pe timp de insomnie traversează întreg vortexul cerebral în căutarea granițelor imaginilor uitate, blurate în încercarea de a sări peste anumite secvențe în plină desfășurare. Ca și când ai amesteca anotimpurile într-un bol de aer.

Primăvară e micul anotimp, care face din prima smucitură o mișcare de trezire la viață, magnolii, flori, praf cu petale cazute, porumbei haotici, vrăbii în iarbă ciugulind orice ar părea de ciugulit; vara este un resort pentru soare de câmp și cățărat pe stânci în iz salin de aer de mare, câteva cupe de înghețată și activezi gustul unor amintiri migratoare, dintr-o copilărie oricum trecătoare, pe care te străduiești pe cât posibil să n-o topești în gând, ai grijă să nu ți se topească toată înghețata și să curgă pe tine; toamna evită abundența gândurilor, nostalgia devine o tulpină răsturnată de încrengături de idei, mai răzlețe, mai aprige, mai ușor digerabile. Dintre cei care călătoresc în jurul gândurilor la nimereală, puține pălesc și stagnează într-un peisaj construit cu acea minte fertilă pentru orice închipuire, chiar și pentru cei cu ochi pentru care ceea ce înflorește în fața lor va fi întodeauna mult prea prea (orice aici), fosa timpurie a rememorărilor cândva se va umple până la refuz, un gând oarecare, răzleț ca un iepure care aleargă de nici unde, coborârea în mintea cea mai neagră și izolarea de orice. Ai trecut prin asta de cam multe ori și-mi poți spune, dacă ai face totul așa cum (trebuie?), câmpurile formale ale imaginației se termină unde încep trăirile incognito, sau tot ceea ce te prinde iese din îmbrățișare? Începe iarna la cald și la frig. Amintirile dragi survolează atunci când te aștepți cel mai puțin, când derulezi în sens invers tot ce ai făcut până în acel punct de atunci, da, sunteți grozavi în pielea altora, dar am nevoie de puțin curaj al meu.

Și a fost un timp, în lumina soarelui, absența cuiva care te-a făcut să te simți cândva bine, te-a redefinit cumva, pare gravată în ultimele amintiri, care te fac să zâmbești, ca un prizonier proaspăt grațiat. Fă din rugăciune o scrisoare familiară, da, scrie, dacă vrei, nu e nimic să nu te facă să încerci.

Îți voi arăta că uitarea este la fel de ușoară ca minciuna.

La ore leneșe.

Nu, nici măcar, atât, noi nu dormim, ne ascundem unul în gândul altuia, mai târziu, spre somn.

O liniuță aici și una mai într-acolo, ne creionăm ușor, cu un creion întâmplător, pielea încrețită, părul vâlvoi ridicat aiurea, firav, la fel de ușor ca schițarea lui. Puteți intona o melodie fără să vă gândiți la ceva anume, starea de lejeritate e ca un desen sau o gravură, trebuie doar să știi cum.

Te afli într-un timp ușor.

Închide ochii.

(așa, acum caută flash-urile cele mai plăcute din perioada în care te-ai simțit cel mai iubit).

Respiră calm.

Poți să zâmbești.

Starea de apatie să fie blurată.


Ioana MIRON

Ioana Miron (10 noiembrie 1989, Botoșani) este poetă, artist vizual, traducătoare. A debutat cu volumul de poezii Picaj (2016). A tradus și ilustrat volumele de poezie Modulații etanș - Stanch Modulation (Ioana Miron) și Cântecul asasinului meu - My Murderer's Chant (Șerban Axinte). În prezent este traducător și ilustrator. Împreună cu Răzvan Țupa a susținut un eveniment performativ de poezie grafică intitulată Linii de plutire, la Muzeul de Artă Recentă din București, în baza conceptului poetic Corpuri românești. Conexiunea grafică. A publicat, împreună cu Răzvan Țupa volumul performan(ce) grafic în versuri Poetic. Conexiunea grafică, în baza aceluiași concept (2022). Traduce poezie pentru revista Poesis Internațional, site-ul Poetic Stand și articole legate de artă pentru revista Lettre Internationale.

în același număr