Revistă print și online
Nu știu dacă Saint-Exupéry, Micul prinț, a fost cea mai bună poveste pe care am citit-o vreodată, dar, în mod cert, a fost povestea care mi-a plăcut cel mai mult îndată ce am început să o înțeleg. Și pe măsură ce am recitit-o am găsit în ea adevăruri mari și grele, unele chiar dureroase, îmbrăcate într-un discurs de o candoare, de o finețe aparte. Esteticienii au văzut-o ca pe un manifest al vechii arte în fața noului, în fața constructivismului, a artei abstracte, căci ce s-ar asemăna mai bine cu elefantul pitit sub pălărie decât ironia lui Magritte de a ascunde sub pălăriile din picturile sale declinul vieții burgheze de odinioară ? Și nu o dată criticii au scris că Exupéry ar fi discutat despre război și depre povestire cu André Maurois, într-o noapte de vară, la Benvin și că niște cititori serioși ar trebui să o vadă ca alegorie la poziția Franței în cel de-al doilea Război Mondial sau că frumoasa iubire dintre eroul reflexiv și floarea sa, unicul trandafir de pe asteroidul B-612, oglindește dragostea lui Exupéry pentru soția sa Consuelo, dar și o viață sentimentală și o viață de cuplu agitată, împărțită între cinism și remușcări, între iubiri pasagere (Sylvia Hamilton, Natalie Paley…) și seri liniștite, în familie, dedicate scrisului, la vila Benvin din Long Island. S-a mai scris și că în portretul Micului Prinț ar trebui găsit Denis de Rougemont discutând cu prietenul său Tonio, și pozând pentru personajul acestuia, întins sau cu genunchii îndoiți, în imensa grădină exotică de pe insula tropicală. Sau că intriga este fie rememorarea unui accident aviatic mai vechi al scriitorului, fie o premoniție a prăbușirii sale ulterioare în deșertul algerian.
Câteodată, ca să le dau dreptate, citesc Micul prinț împreună cu Ondaatje (Pacientul Englez), însă de cele mai multe ori nu fac asta, preferând să recitesc pur și simplu și să mă opresc îndelung în fața frazelor, în fața imaginilor, ca și cum aș privi prin ele și dincolo de ele și sa observ că pe măsură ce înaintez în viață vibrez tot mai intens, odată cu fiecare cuvânt.
Iulia Micu Simuț (n. 1981) a studiat filologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și este specializată în literatură comparată. A publicat numeroase eseuri și studii în reviste românești și străine. Este autoarea cărții Thomas Mann. Istoria unei partituri literare (premiul pentru debut USR - Cluj, 2007) și a unei teze de doctorat despre confruntarea dintre artist și moarte în modernism.