nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Hoțul de litere

De câteva sãptãmâni, afișele puse de administratorul scãrii, Alionte Greieruș, erau înlocuite cu altele, în care textul rãmânea în principiu același dar lipseau câteva litere din unele cuvinte. La început, toți locatarii s-au amuzat, apoi au început sã își punã întrebãri. Cel mai afectat era, desigur, autorul afișelor, domnul Greieruș, pensionar, fost profesor de matematicã, foarte riguros când era vorba de ceva ieșit din mâna lui.

De dimineațã, când a plecat spre Teatru, Zora, numitã în secret de vecini Pãpușãreasa, pentru cã era marionetistã la Teatrul de pãpuși, a vãzut un afiș care convoca o ședințã de scarã. Afișul abia fusese pus, nu avea litere lipsã. “Pânã mã întorc, sã vezi cã apare cel de-al doilea, știrb!", își zise Zora.

Locatarii erau convocați pentru aceeași zi, seara, semn cã problema era urgentã. De obicei, domnul Greieruș le lãsa timp vecinilor sãi, mãcar o zi, sã afle despre convocarea unei ședințe și, eventual, sã își regleze programul. Trecând prin fața avizierului, Anemona Colibri ridicã sprâncenele a mirare. Referitor la textul încã intact sau la tema nespecificatã a convocãrii? Anemona lucrase ca menajerã în Italia și se întorsese la patruzeci de ani de acolo cu Giuliano Gamma, un bãrbat cu douãzeci de ani mai vârstnic decât ea, care era mereu ușor euforic. Anemona Colibri devenise patroana a douã buticuri grație lui Giuliano, dar era nefericitã pentru cã încã locuia la bloc.

Doamnele Pãdure și Cosaciok, pensionare si vãduve, se plângeau mereu cã avizierul e prea sus pentru ele, nu puteau citi decât cu efort. Iar când mai lipseau și litere era chiar imposibil. Trebuiau sã întrebe pe cineva…

Anunțuri punea mai mereu domnul Greieruș pentru cã fusese cândva și director de școalã și avea plãcerea conducerii și a organizãrii. Dacã voia sã taie un arbust, anunța acest lucru la avizier, rugând locatarii sã își exprime posibilul dezacord în legãturã cu asta. Sau altele, nimic nu era prea neînsemnat ca sã nu facã obiectul unui anunț.

Carolina, fiica soților Piramidã, adolescentã, purta tot timpul cãști la urechi și vorbea, astfel, la telefon. O puteai auzi cum amesteca româna cu engleza, ceea ce fãcea și când vorbea cu Riana, fiica soților Rodie. "Daaa, am vãzut dar I didn’t like it, too much dialogue….You get tired. I like more the mistery, you know what I mean?.... Ultima lor piesã era cam boring…Really? Wow, you’re cool!....Mã duc sã îmi schimb unghiile…Can we meet this evening at 7?...Cum unde? La “Better"…Ok, I‘ll tell him. …Îhim, sigur, do it, sister!"

Când o vedeau, bãieții familiei Marmurã cântau “Oh, Carolaina, oh, oh, oh !", iar cel mare mișca obscen din bazin. Ea le zicea “Fuck off!" și le arãta degetul din mijloc.

Stelu Piramidã citi anunțul în grabã, la prânz, fãcând abstracție de literele care lipseau. Necunoscutul care înlocuia afișele și “fura" litere dãduse iar lovitura… “Stimați colo-tari, vã ro sã binevo ți sã parti pați la o șed inț urgentã azi, or 18, Adimi torul." Domnul Piramidã zvârli o înjurãturã, deși înțelesese, pânã la urmã, mesajul.

Chinuindu-se sã citeascã, Riana Rodie se încruntã: “What the hell? Moșneagu’ ãsta s-a dilit!" Ea nu intrase în preocupãrile adulților de a se întreba cine înlocuia, schilodindu-le, anunțurile domnului Greieruș.

La umbra jaluzelelor și la lumina unei lãmpi mici, cu abajur, domnișoara Elvira, fostã profesoarã de balet, se demachia lent. Crema albã de pe bucãțica de vatã îi mângâia tenul care, oricum, nu prea îmbãtrânise, ca și corpul, rãmas svelt, la șaizeci de ani. Camera era plinã de fotografii cu Elvira tânãrã, în diverse spectacole, în plin dans, sau la final, copleșitã de buchete de flori. Atunci când Zora o vizita, era servitã cu șerbet de zmeurã, unul foarte bun, ca pe vremuri. Elvira nu divulga secretul provenienței șerbetului ! Zora o întreba dacã are ceva de adãugat sau de înlãturat la ideile ei de pãpuși, iar domnișoara Elvira o asculta cu atenție și o sfãtuia cu entuziasm. Doamna Pãdure și doamna Cosaciok le porecliserã pe cele douã femei, cu dispreț, “artistele".

Ajunsã la Teatru, Zora îl cãutã pe Mihai, croitorul, și îl întrebã dacã i-a terminat de cusut smartphonurile. Îi dãduse comandã niște smartphonuri din cânepã, ca accesorii pentru pãpușile ei din viitorul spectacol. Directoarea teatrului spusese cã nu mai merge cu spectacole clasice, cu “Capra cu trei iezi" și altele de felul ãsta, cã trebuiau sã inventeze basme moderne! Zora a exclamat : “Doar nu o sã le facem pãpușilor smartphonuri!!", iar directoarea a replicat fãrã întârziere :"Ba chiar așa! Trebuie sã le oferiți copiilor ceea ce vor ei, în ziua de azi! Sã vã vãd cu pãpuși care butoneazã smartphonuri!"

Mihai i-a prezentat ceea ce fãcuse: ecranul era fãcut dintr-o bucãțicã de voal argintie dar el avea dubii cã se vede clar cã e un smartphone. “Nu vezi tu, a zis Zora, dar copiii vor înțelege imediat. Din pãcate…". Mihai a zis în barbã: “Ce tâmpenie...", apoi Zora i-a spus, seninã: “Va trebui sã coși smartphonul de mâna pãpușii". Când Mihai s-a uitat la ea ca și cum nu ar fi înțeles ce spune, Zora a explicat: “Cum altfel vrei sã mânuiesc pãpușa? Trebuie cusut telefonul de degete!". Mihai a zis iar în barbã: “Noroc cã am copii mari..", iar Zora, care l-a auzit, a zis și ea: “Noroc cã nu am copii!"

Bãieții soților Marmurã se bãteau cu niște bețe în fața scãrii când Stelu Piramidã s-a întors de la lucru. “Bãi, ia terminați aicea! Ajungeți la spital și luați Covid!" Copiii au râs și s-au mutat cu doar câțiva metri mai departe. “Bãi, cu cine vorbesc io? Terminați cu bețele alea, cã vã scoateți ochii!" Fiul cel mare al familiei Marmurã a lansat pe o voce groasã, în schimbare: “La copii nu se prinde Covidul!" Stelu Piramidã s-a uitat la el urât, apoi i-a zis: “Tu mai ești copil, lunganule? Bartai gãliganu’ și zice cã el e copil…..Bãããi, Delta asta se prinde și la copii! E valu’ 4, bãi, și v-ați belit!" Marmurã cel mic a strigat atunci: "Noi am mâncat usturoi și nu se prinde de noi! Așa a zis mama!" Stelu Piramidã a dat din cap a dispreț și a murmurat : “Mã-ta e o toantã..".

De la fereastrã, doamna Pãdure dãdea din cap a nemulțumire. Îi era și teamã sã treacã pe lângã copiii familiei Marmurã, care nu știau decât sã urle și sã se batã. La Riana și la Carolina se uita, însã, cu un soi de invidie, nu pentru vârsta pe care o aveau acestea, ci pentru faptul cã le auzea vorbind englezește. Ea învãțase rusește la școalã și nu mai știa sã spunã decât “spasiba". La ora asta, doamna Cosaciok dormea iar în seara asta e posibil ca cele douã doamne sã nu se poatã plimba, ca de obicei, pentru cã au ședințã. Așa îi spusese Florica Rodie de dimineațã, când se ducea la piațã.

Florica bãnuia cã bãrbatu-sãu o înșealã dar câtã vreme nu o bãtea și îi aducea bani în casã ea nu se plângea. Unde oare putea sã plece Corneluș când se dușuia și pleca pentru mai multe ore? Nici nu se întorcea beat, ci cu toane și mirosind doar a vin. Grija Floricãi era fiicã-sa, Riana. Nu mai știa mare lucru despre ea deși locuiau în aceeași casã. Fata parcã trãia în altã lume, abia îi rãspundea la întrebãri, rotea ochii când se enerva, și se enerva des, avea urechile acoperite tot timpul cu cãști, vorbea non-stop la telefon și tot mai mult în englezește. Corneluș o luase odatã la rost: "Fãi fatã, tu unde trãiești? Vorbește românește, cã-ți belesc una de nu te vezi! Ce atâta yes, yes? O sã-ți dau un yes de o sã-ți zboare dinții din gurã!" Norocul Rianei cã nu se întâlnea prea des cu taicã-sãu.

La ora 18.00, domnul Greieruș apãru în capãtul scãrilor solemn, ca un prelat de la Vatican. Deschise gura sigur pe el, ca unul obișnuit sã vorbeascã liber în fața unor gurã-cascã.

-M-am hotãrât sã vã vorbesc pentru cã e intolerabil ce se întâmplã cu anunțurile mele. Ați observat cu toții cã sunt înlocuite cu altele cãrora le lipsesc destule litere ca sã mai poatã fi înțelese. În cazul în care acela se aflã printre cei prezenți, aș vrea sã știe cã nu mã intimideazã. Dacã are nemulțumiri asupra felului în care conduc aceastã scarã, e liber sã o spunã. Trãim într-o democrație și libertatea de exprimare trebuie exercitatã la orice nivel. Și noi, aici, pe aceastã scarã de bloc, suntem o micã democrație. Dar trebuie sã existe respect fațã de celãlalt și transparențã. Și asumare!

“Bãããi, ãsta era bun de politician dacã nu era prea bãtrân", își zise Corneluș, “le are cu gargara".

-Vã rog sã vorbiți și cu cei care nu sunt azi prezenți și sã le transmiteți mesajul meu.

Doamna Pãdure se auzi atunci: "Ce ar fi dacã am încerca sã îl descoperim pe cel care face asta? Eu m-am sãturat sã nu pot citi anunțurile!"

“Și cum ați vrea sã facem asta, stimatã doamnã Sherlock Holmes?", întrebã Zora, cu vãditã ironie.

“Sã ne împãrțim orele de supraveghere. De sub scarã, se poate supraveghea avizierul", explicã prompt doamna Pãdure.

“Aaaa, sã facem niște comitete de vigilențã!", se dumiri Zora."Eu nu fac așa ceva, pe mine sã nu contați".

“Nici nu conta nimeni pe dvs, stați liniștitã..", spuse acru doamna Cosaciok.

Anemona Colibri, care transmitea ședința pe contul ei de Facebook, zise: “Domnul Brusture propune sã renunțați la aceste anunțuri de la avizier și sã ne facem toți un cont de WhatsApp". Toate capetele s-au întors brusc cãtre ea, stupefiate.

Domnul Brusture ??? Felix Brusture ??? Acest vecin era un mister pentru ei, apãrea și dispãrea, ce putea sã facã, la cei șaptezeci de ani pe care îi avea? E drept cã arãta foarte bine, îmbracat în costume lilas sau chiar albe, cu papion, mereu politicos dar scump la vorbã, emanând un parfum adormitor…

“Domnul Brusture participã și dânsul la ședințã, e online, și are aceastã idee", îl susținu Anemona.

Alionte Greieruș se gândi cã dacã va spune ce gândește își va decredibiliza propriul discurs de mai înainte, cel cu elogiul democrației. Maxilarele i se strânserã a tensiune dar nu își pierdu controlul.

-Desigur, este o idee. Problema este cã aceastã aplicație nu e valabilã decât pentru telefoanele de tip smartphone și nu toți locatarii au astfel de telefoane.

“Așa este!", aprobarã în cor doamnele Pãdure și Cosaciok. "Noi avem telefoane simple!"

-Prin urmare, mi-e teamã cã, democratic vorbind, nu putem sã punem în aplicare ideea domnului Brusture", încheie Greieruș sec dar mulțumit.

“Unde se aflã acum domnul Brusture?", o întrebã doamna Cosaciok pe Anemona.

“Habar n-am. Ce conteazã?", zise aceasta.

“Cu ce s-o fi ocupând dumnealui? Nimeni nu știe!...", continuã doamna Cosaciok.

Zora se uitã la ea și își zise: “Asta pe vremuri te denunța la Securitate fãrã sã i se cearã. E genul ãla de binevoitoare…".

“Pãi și atunci cum rãmâne?", se auzi, confuz, Rodica Rodie.

Alionte Greieruș își drese vocea și luã din nou cuvântul:

-Cine face aceste glume extrem de proaste ar trebui sã știe cã existã și posibilitatea sã ducem aceste anunțuri batjocorite la Poliție, sã li se ia amprentele. Câți dintre dvs sunteți de acord sã vã dați amprentele, ca sã fiți scoși de sub suspiciunea de a fi înlocuit anunțurile mele?

Zora cãscã ochii de-a dreptul și zise, în mintea ei: "Oooo, greierușule, dar bolșevic mai ești, tãticule! Și ce mai vrei?... Ia uite ce zãcea în el!!"

“Haideți, dom’ne, cã doar nu am înnebunit cu toții!", se revoltã Anemona.

“Treaba asta cu amprentele…nu sunt de accord!", se auzi și Corneluș, aprobat din cap de Rodica.

“Sigur, e o exagerare!", au replicat soții Marmurã.

Doamnele Pãdure și Cosaciok se vedea cã ar fi fost de partea lui Greieruș dar nu mai îndrãzneau, când au vãzut cã majoritatea era împotrivã. A lãsat-o baltã și Greieruș.

-Domnule Profesor, poate ar fi bine sã punem la avizier o icoanã a Maicii Domnului", propuse, umil, doamna Pãdure.

Majoritatea râserã dar Alionte Greieruș îi zâmbi recunoscãtor, îi spuse cã e liberã sã facã asta, dar crede cã fãptuitorul nu se va sfii de un chip sfânt.

“Sã știți cã eu nu mai am timp de stat. Dacã ajungeți sã votați ceva, nu îmi deleg votul nimãnui", le spuse tare Zora și o luã în sus, pe scãri.

Locatarii vorbeau acum mai mult în șoaptã, iar Alionte Greieruș pãru uitat. Se auzeau frânturi de fraze despre situația Covidului. Nimeni nu se mira cã domnișoara Elvira nu venise la ședințã, cãci era obiceiul ei.

Giuliano Gamma apãru dinspre parcare, cu o sacoșã roșie Kaufland în mânã.

“Buona sera, buona sera!... Cosa è successo?", întrebã el.

“Niente, niente..", îi rãspunse Anemona."Urcã, amore, cã îți explic eu".

Zora încerca sã se calmeze fredonând “True Blue, baby, I love you!..." și se întâlni pe scãri cu Riana și cu Carolina, care chicoteau cu nasul într-un smartphone. Brusc, îi veni ideea și le întrebã: "Fetelor, voi ați auzit de Madonna?" “De cine???", fãcurã ele. “Madonna, cântãreața...", explicã Zora. “Nu...", au zis ele, grãbite sã se întoarcã la clipul de pe Tik-Tok la care se uitau. “Sunt o babã comunistã, cum zicea ãla...", conchise Zora trist.

De a doua zi, nu se știe de ce, anunțurile domnului Greieruș nu au mai fost înlocuite. Nu se mai “furau" litere din afișele lui Alionte Greieruș! Toatã lumea s-a întrebat nu doar cine fãcuse asta dar mai ales de ce se oprise brusc. Și tot de a doua zi domnișoara Elvira a început sã primeascã scrisori de dragoste anonime. Erau pe gustul ei, retro, delicate ca un “pas de deux". Nu aveau timbru sau ștampilã poștalã. Nu a vorbit nimãnui despre ele, nici mãcar Zorei. Locatarii o vedeau zâmbind larg și se mirau de ce.

Scrisorile pe care le primea fosta balerinã aveau culoarea lilas și miroseau adormitor a lavandã.

Serenela GHIȚEANU

Scrie cronică de carte la Revista 22, are un doctorat în limbă și literatură franceză și titlul universitar de conferențiar. A publicat volumele Sylvie Germain. La Grace et la Chute (2010), Nancy Huston et Nina Bouraoui. Question d'identite (2013), Marguerite Duras ou le gout du vertige(2016). E coautoare a vol. Scriitorul, cenzura și Securitatea. Bujor Nedelcovici și invitații săi (2009). De asemenea, a reunit cronicile sale de carte in volumele Ora de citit (2011), A doua ora de citit (2015), A treia oră de citit (2021). Cea mai recentă carte a sa este Cartea cu delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana (2021). A publicat proză scurtă în periodice.