Cu ceva ani în urmă, asistam la o discuție a unor colege din liceu, ajunsă la punctul de intensitate maximă în care era chestionată existența lui Dumnezeu. În urma unei aserțiuni vehemente, cu rol concluziv, în care existența era fundamental afirmată, a venit și replica menită a lăsa dezbaterea încă nefinalizată: "Și cum rămâne cu copiii înfometați din Africa?!" Cu alte cuvinte, urmând exemplul dostoievskian, întrebarea era menită a chestiona existența lui Dumnezeu, prin raționamentul simplu, conform căruia dacă Dumnezeu există, cum se poate justifica faptul că lasă astfel de lucruri să se întâmple.

Pe filiera discursului postcolonial, imaginea unei Africi marcată de sărăcie și foamete rămâne cea mai răspândită imagine pe care o avem despre un întreg continent, în contradicție cu bogăția exploatatorilor occidentali. În ceea ce mă privește, Africa reprezintă pentru mine mai mult decât această proiecție reducționistă, a cărei rezonanță o înțeleg prin antiteza clasică dintre "noi" versus "ei", prin care alteritatea rămâne mereu definită în raport cu subiectul, care este întotdeauna "noi". Acum patru ani am călătorit în Maroc și am avut pentru prima oară contact cu o lume fundamental distinctă de orice întâlnisem înainte în spațiul european. Marocul a fost o surpriză, un șoc și un prilej constant de reflecție asupra modului în care această lume funcționa.

În Marrakech, totul se negociază. Oraș turistic, acesta pare că trăiește din ceea ce poate vinde, de la produse din piele de bovină, la mâncare stradală, la servicii de taximetrie care, nici acestea, nu au un preț fix, ci se negociază. Târgurile orașului abundă de turiști dornici să intre în posesia acestor obiecte, al căror preț nu îl cunosc, deoarece acesta nu există, de fapt.

Nu structura acestor târguri, în sine, mi-a trezit sentimentul unei lumi arhaice, care se guvernează după reguli distincte, ci actul negocierii. Provenind eu însămi dintr-un spațiu intermediar, la granița dintre bogăția occidentală și obscurantismul oriental, cred ca am putut înțelege gravitatea actului mai bine decât turiștii occidentali. Nu o dată mi-a fost dat să văd cum orice tentativă de inițiere în procesul de negociere a vânzătorilor a fost curmată de turistul occidental, pentru care valoarea obiectului este redată întotdeauna printr-un preț fix. În Maroc, prețul nu este niciodată fix, iar aceasta fluctuație poate fi într-adevăr surprinzătoare, de la o sumă absurdă, la un preț mai mult decât rezonabil, la care turistul poate ajunge doar intrând în acest joc al negocierii, deoarece valoarea monetară a obiectelor materiale este doar un construct, pe care în lumea "civilizată" încetăm din a-l mai chestiona. Însă în Maroc, lucrurile au valoarea pe care dorești să le-o atribui, printr-un act nereglementat, fluid, aproape ludic.

Dacă valoarea monetară a obiectelor și serviciilor este fluidă, situația este distinctă atunci când ne referim la o promisiune, odată ce o înțelegere este convenită. Am remarcat cu diferite prilejuri, în situații în care acasă m-aș fi îndoit că lucrurile vor decurge după parcursul stabilit, că marocanii își respectă cuvântul dat, chiar și unui străin cu care încheie un anumit tip de înțelegere. Odată ce ambele părți știu ce au de câștigat, lucrurile se așează în această ordine firească, printr-un soi de consens nereglementat prin nicio formă de constrângere altminteri.

Pe străzile din Medina, totul se vinde laolaltă, iar cu cât marfa este mai ostentativă, cu atât devine mai atrăgătoare. Nu fac excepție, în acest sens, măcelăriile care se transformă în tarabe cu măruntaie de animale expuse, sub privirile trecătorilor care nu le pot evita cu nicio putință. Expunerea capetelor, sub formă de trofee menite să atragă potențialii cumpărători, devine un tablou macabru pentru privitorul occidental. Spectacolele cu animale, care au loc adesea în serile din piața Jamaa el Fna, în care maimuțele și șerpii sunt meniți a distra turiștii reuniți în acest punct crepuscular al Marrakech-ului, denotă, încă o dată, o realitate în cadrul căreia ierarhiile valorice stabilite între om și animal încă persistă, iar relațiile de dominație sunt clare.

Gândindu-mă acum la maniera în care aș descrie Marocul, după zilele petrecute acolo, nu aș putea folosi decât termeni precum "complex", "fascinant", o terminologie menită să înglobeze toate aspectele distincte ale acestei lumi noi, pe care am încercat să o privesc în afara grilelor occidentale de bine și rău, în arealul cărora civilizația și evoluția, asociate binelui, se opun într-o schemă valorică răului, desemnat de primitivitate, barbarie. Însă Marocul nu este Africa, ci doar o parte integrantă a sa. În cazul Africii nu există o nivelare culturală, pe care Europa o dorește ca proiect al unei uniuni fundamentate pe o moștenire culturală comună. Africa este un mozaic cultural, iar ceea ce ne parvine nouă, celor din societățile occidentale, este o formă esențializată a Africii, adesea redusă la problemele majore cu care statele se confruntă.

Pentru a mă reîntoarce la punctul de plecare al acestei incursiuni, Africa poate însemna sărăcie, foamete, instabilitate politică, corupție, războaie interetnice, însă a reduce Africa la această dimensiune, înseamnă a o condamna la o identitate construită prin relația sa cu Occidentul, fără a-i oferi o identitate proprie, nedefinită artifical.