nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

,,Atenție, străinul!“ Pasărea vopsită de Jerzy Kosinski

Nu întâlnești des o carte care să poată fi catalogată în atâtea moduri și care să corespundă unei atât de mari diversități de gusturi și de așteptări precum Pasărea vopsită, de Jerzy Kosinski, reeditată recent la noi (2021) de editura Litera. Carte de memorii, autoficțiune, roman picaresc, basm, realism dur, poveste fantastică, bildungsroman, toți acești termeni au o anumită acoperire în textul cărții, dar niciunul nu îi poate rezuma pe de-a-ntregul esența. Posibilitățile multiple de lectură și de interpretare ar putea fi reprezentate vizual ca un itinerar prin cercuri concentrice sau prin straturi succesive, dintre care primul, cel de suprafață, ar fi epicul dens, atractiv și incomod totodată. E adevărat: aici autorul a îndrăznit mult, ritmul acțiunii este alert, chiar copleșitor, experiențele relatate rețin atenția până și celui mai indiferent și mai blazat cititor, părând create de o imaginație febrilă care vrea să câștige o competiție a inventivității pe tema celor mai bizare și mai zguduitoare orori posibile. Dacă ar fi, însă, doar atât, cartea nu ar avea ecou decât pe termen scurt, ca un obiect incandescent care explodează, sau ca cenușa din care nu rămâne nimic consistent pe care s-ar putea construi mai departe. Nu e cazul, din fericire, cu Pasărea vopsită, fiindcă autorul dă factologiei un sens superior, de fapt mai multe, o bogată paletă de semnificații care invită la reflecție pe numeroase teme.

O poveste despre Holocaust? Desigur. Cartea se impune în bibliografia aferentă acestei teme dure. Totodată, relevanța ei documentară, social-istorică nu poate fi ignorată. Micuțul Joska, ,,un băiețel de șase ani dintr-un mare oraș al Europei de Est“, lăsat de părinți în grija unor localnici dintr-un sat îndepărtat pentru a-l salva de persecuțiile naziștilor, trece printr-o serie foarte lungă și diversă de încercări, într-un crescendo fulminant în care ,,protectorii“ care îl găzduiesc par mai degrabă niște agenți necesari ai răului care îi pun la cale, ca în basme, probe din ce în ce mai grele. Aici este dimensiunea de bildungsroman și de picaresc deopotrivă, chiar și de fabulos. Mai interesante, însă, și chiar mai captivante decât faptele prezentate mi s-au părut perspectiva narațiunii și conotațiile ei imagologice. Joska este, de fapt, singurul personaj dinamic al cărții, singurul în mișcare, viu, ancorat în prezent, dornic să cunoască. Toate gazdele sale temporare, bătrâna Marta, dulgherul, agresivul fermier Garbos cu câinele său feroce (un soi de Cerber, eternă amenințare pentru Joska), până și Ewka, fata de care personajul-narator se îndrăgostește, sunt individualități bine definite, chiar osificate, suficiente lor însele. Fiecare este o lume cu legi proprii, cu normalitatea sa personală care funcționează ca o mașinărie perfectă, fără niciun rateu, dar de o perfecțiune grotescă, în rău. Intratabili, ei sunt captivi în limitele propriei identități și au iluzia că vinovat pentru imposibilitatea comunicării este Joska, cel care poartă stigmatul etniei, mereu outsider, mereu străin, obligat să deprindă regulile lor (și aceasta o formă extremă a credinței în infailibilitatea adultului în raport cu cei mici) suspectat că prezența sa este păguboasă și încredințat că trebuie să neutralizeze energiile sale negative printr-un set de practici bizare și de interdicții. Bătrâna Marta îi poruncește să nu-i privească dinții și să scuipe ,,repede de trei ori dacă din întâmplare m-am uitat în ochii ei ori ai vreunui animal“, fiindcă ,,astfel de ochi“ negri, ca ai lui Joska, ,,pot aduce paralizia, ciuma sau moartea“. În timpul unei furtuni, un alt ,,protector“, un dulgher, îl scoate din colibă și îl așază în câmp, pe un scăunel, în plină furtună, convins că părul negru al băiatului va atrage fulgerele asupra casei. De remarcat este că Joska asimilează cu înfrigurare această condiție de damnat ca pe un dat pe care se străduiește să-l țină sub control umblând, de pildă, prin casa Martei cu ochii închiși pentru a nu deochea. Ba chiar ajunge, după ce ,,indulgențele“ acumulate prin rugăciuni fierbinți nu ajută, să își accepte ca pe o fatalitate natura demonică, statutul de unealtă a răului, încercând un pact faustic care nici el, desigur, nu va da rezultate.

Fiecare experiență a lui Joska se încheie cu o decepție. Dar personajul-narator nu dramatizează. Ia act și caută o nouă alternativă pentru a-și salva viața. Totul e temporar, nimic nu e stabil și definitiv. Nici pretinsa maturizare pe care Joska și-o revendică mândru, ca pe o transformare din copilul preocupat de natură și vrăji într-un bărbat voinic, cu tenul deschis și cu părul blond, ca palidele frunze de toamnă, nu este decât un episod. Ewka, fata senzuală și tandră care îl învață strategiile delicate ale seducției și îi dăruiește reveria corporalității, ajunge să-i provoace dezgust prin comportamentul ei zoofil. O nouă dezamăgire care îl convinge pe Joska de existența unor oameni malefici și de aici până la a crede că e predestinat și el forțelor întunericului nu e decât un pas. Joska așteaptă în permanență un model, un prieten și un salvator. Lumea eresurilor, biserica, erotismul, infernul și Armata Roșie, cu ateismul și antropocentrismul ei sunt, pe rând, salvatorii și dezamăgirile sale.

În ceea ce privește secvențele-cheie ale cărții, cred că ar putea fi cu ușurință identificate numeroase astfel de scene cu mare potențial simbolic. Una dintre ele e cea în care Lekh ia câte o pasăre, o vopsește și o eliberează, iar aceasta încearcă să se alăture entuziastă stolului, dar suratele nu o mai recunosc și o resping brutal până o ucid. O alta, pe care o consider complementară, este cea din biserică, în care Joska, scăpând cartea de rugăciuni, este târât într-o grămadă de bălegar și, din cauza șocului, amuțește. Semnificația celor două secvențe e cea formulată explicit în finalul cărții: prea puțin contează dacă ești sau nu mut, fiindcă oamenii nu se pot înțelege oricum. Orice încercare de dialog și orice inițiativă de cunoaștere a celuilalt prin comunicare și empatie eșuează ca zborul păsării. Fiecare dintre personajele pe care le cunoaște Joska trăiește beția propriului adevăr absolut, a cunoașterii totale, a siguranței de sine devenită suficiență și a credinței că modul lui de viață e cel corect, fie că acest modus vivendi cuprinde practici tămăduitoare obscure, orgii, torturi sau ideologii asimilate fanatic. Joska, dimpotrivă, e însetat de cunoaștere, ancorat în prezent, e, ca în teoriile lui Georges Poulet despre critica de identificare, un receptacul care primește fluidul gândirii celuilalt. Privește cu jind ochii tânărului amant scoși de morarul înșelat de soție și își închipuie cât de mult și-ar lărgi perspectiva dacă i-ar adăuga la ochii lui proprii: ,,În mod sigur, vedeau încă. I-aș fi păstrat în buzunar și i-aș fi scos la nevoie (…) Aș fi putut astfel să văd de două ori mai mult, poate chiar și mai și.“ Criza comunicării nu e doar o dramă personală. E cauza tuturor războaielor, împreună cu iluzia puterii și cu o tablă de valori construită după propriul interes imediat de personalități inflexibile, instinctuale cu înclinații autoritare foarte agresiv manifestate. Nu e întâmplător faptul că vocea îi revine lui Joska în momentul în care sună telefonul și la capătul firului e o voce căreia trebuie să-i răspundă. Muțenia dispare, așadar, într-o situație concretă de comunicare, în care dialogul devine imperativ: ,,la celălalt capăt al firului era cineva care voia să-mi vorbească“. Punând problema intoleranței față de celălalt, față de outsider și de tot ce e diferit sau excepțional, Pasărea vopsită mi-a amintit, mutatis mutandis, de Singurătatea numerelor prime al lui Paolo Giordano, unde singularității, excepției, nu li se oferă nicio șansă la dialog și înțelegere, tema fiind și acolo, deși în alt context, criza comunicării.

Definitorie, în tot romanul, e perspectiva din care sunt înregistrate evenimentele. E adevărat: sunt relatate numeroase atrocități, cruzimi de tot felul, într-o tușă groasă, naturalistă. Dar acest realism foarte dur are mai totdeauna deschidere spre fantastic și ludic. Așa cum se întâmplă de fiecare dată, ajuns la climax, la apogeu, orice proces, stare sau fenomen se pot transforma în contrariul lor. Astfel, tragicul devenit paroxistic alunecă adeseori în grotesc, în caricatură. Adeseori, această lume plină de nedreptăți pare să fie un imens teatru de păpuși în care puterea, singura miză în fond, este ea însăși o idee atât de infantilă, de iluzorie și de efemeră, încât cei care cred că o dețin sunt, de fapt, actorii atât de fragili ai aceluiași joc al supraviețuirii pe care îl joacă, inocent și sincer însă, Joska însuși. Atâta timp cât celălalt rămâne străinul și orice voință de dialog lipsește, fiecare din noi poate să fie, pe rând, o ,,pasăre vopsită“. Acesta cred că e mesajul cel mai puternic și mai durabil al cărții lui Kosinski.


Jerzy Kosinski, Pasărea vopsită, LITERA, 2021

Sorin IAGĂRU-DINA

Doctor în științe filologice (Universitatea din București), cu o teză despre critica și eseistica scriitorilor români de secol douăzeci.