Am început cartea cu mari așteptări, fiind deja un fel de fan al lui Vila-Matas, după romanul Paris no se acaba nunca. Primele pagini te fac să te întrebi dacă nu cumva chiar recitești cartea menționată mai sus, pentru că e tot timpul adusă în discuție, dar apoi îți dai seama că de data asta Vila-Matas este mult mai matur: dacă atunci era un scriitor novice care cerea sfaturi de la Marguerite Duras și locuia într-o mansardă din Paris, acum este deja consacrat, toată lumea îl cunoaște, trăiește în Barcelona, și totuși se află în fața unui blocaj, da, lucrul ăla de care le e frică unor scriitori și peste care alții susțin că n-au dat niciodată.

Vila-Matas începe un nou roman, scrie primul capitol - Paris - și gata, îl ajunge un fel de epuizare, un fel de am dat tot, acum ce? Dar știe că trebuie să continue, nu numai pentru că cititorii lui fideli așteaptă ceva de la el, dar pentru că el însuși vrea să vadă că încă reușește.

Și dacă încă nu poate să scrie, ce face? Trăiește, doar că nu într-un mod normal, ci i se oferă ocazia să ajungă în Montevideo, la hotelul Cervantes, în camera unde irumpe fantasticul în proza lui Julio Cortázar, cum crede el. Da, așa aflăm că are și Enrique Vila-Matas, ca mulți dintre noi, o obsesie legată de o povestire: în cazul lui este vorba despre Ușa condamnată și acum este momentul să descopere mai mult. Așa că deși este cazat la un alt hotel, el îl caută pe cel din ficțiune, Cervantes, îl găsește sub un alt nume: Esplendor, și cere să fie cazat exact în camera cu pricina. Aici începe toată ambiguitatea care învăluie cartea și de aici toate întrebările lui despre scris, scriitor și stil, pentru că asta spune singur, că scrie o biografie a stilului său. Ca orice artist e cuprins de întrebări care nu au răspuns, și fiecare personaj cu care interacționează în loc să-i clarifice ceva, potențează confuzia.

Cum în Paris no se acaba nunca are fișe cu reguli despre scris (tot de la Marguerite Duras) aici realizează o clasificare a scriitorilor și a tendințelor în scris, și cred că e foarte realistă și amuzantă în același timp:

1- Cei care nu au nimic de povestit

2- Cei care deliberat nu povestesc nimic

3- Cei care nu povestesc tot

4- Cei care speră ca într-o zi Dumnezeu o să povestească tot

5- Cei care au capitulat în fața tehnologiei care pare că înregistrează și transcrie tot și transformă în inutilă munca scriitorului

În roman are loc o întâlnire decisivă, poate, pentru autor: îl vede pe Antonio Tabucchi și se pornește să-l urmărească, așa ajung să se împrietenească, și de aici spune el că romanul este despre stilul lui și despre autorul preferat, pentru că da, toți avem scriitori preferați, scriitori care ne fascinează sau obsedează.

În carte apar multe nume de autori celebri și de opere din care Vila-Matas a păstrat ceva, pentru că nimeni nu devine direct faimos sau bun, întotdeauna la bază există un proces de învățare: Tristram Shandy, de exemplu, este amuleta și cea mai importantă scriere pentru el. Apoi îi aduce în față pe rând pe Bolaño, care susținea că meseria de scriitor este fragilă și efemeră, pe Mallarmé, Barthes și Josep Pla – care atunci când i se aducea nota de plată spunea: Nu avem bani. Suntem scriitori.

Ca și proza lui Cortázar, Ușa consamnată, romanul de față aparține lumii reale și ficțiunii, și odată ajuns în camera din povestirea argenitianului, Vila-Matas începe să vadă în orice noi simboluri pentru el: în paianjeni, în valiza roșie, în albine.

Capitolele au nume de locuri: Paris, Cascais, Montevideo, Reikiavik, Bogotá, Paris (din nou), fiecare însemând nu doar un oraș ci și un punct de plecare pentru noi întrebări ale scriitorului, pentru că răspunsurile nu mai contează.

Nu tot autorul are norocul unei prietene de geniu, cum o are Vila-Matas pe Medeleine Moore, artista care îi organizează o expoziție în muzeu: de fapt îi construiește o cameră numai pentru el, în care să-și dea seama cine e și de ce e blocat și cum să meragă mai departe, e o camera a infernului lui, în care o voce se aude repetând tot ce a scris până atunci. E o cameră a testării unor limite, nu e vorba totuși de o tortură, deși fiecare scriitor e torturat într-un fel mai plăcut sau mai neplăcut de propriile opere. De data asta Vila-Matas are noroc, reușește să se regăsească, să înlăture blocajul și să finalizeze cartea cu bine, dar ambiguitatea, confuzia și întrebările rămân mereu prezente.

Mai mult decât un roman al stilului, cum vrea el să fie, eu îl văd în primul rând ca pe un omagiu adus lui Cortázar, fantasticului în general, și scriitorilor francezi, care pentru el, de fapt, înseamnă orice scriitor mare cu adevărat, de oriunde ar fi. Vila-Matas încearcă să se apropie de esența scrisului, dar știe că o anumită neclaritate e necesară întotdeauna.

Enrique Vila-Matas, Montevideo, Seix Barral, 2022.