Sală de spectacole, cu rânduri de scaune care coboară, ca într-o scoică, înspre scena luminată puternic. Acolo sunt așezate câteva scaune. E un soi de conferință în cadrul unui festival de film. Mai mulți directori de casting de la diferite producții internaționale au venit să-i învețe pe studenții români cum să înregistreze un clip de prezentare, o probă, cum să se pregătească pentru un casting. În sală, sub o cincime de locuri ocupate. Studenți la actorie și vreo două-trei fețe mai cunoscute. Murmurele pâlpâie de pe un rând pe altul.

Se discută în grupulețe, se șușotește – cu respect, în surdină, ca la spectacol. Ce mai, se simte un aer de profundă relaxare. Din când în când, spectatorii-actori mai trag cu urechea la discuțiile de pe scenă. Între timp, printre scaune, se plimbă un regizor român premiat cu Palmes D’or. Merge dintr-o parte în alta cu microfonul pentru cei care, sufocați de curiozitate, se gândesc să adreseze vreo întrebare invitaților de pe scenă.

Nimeni nu-l bagă în seamă. Să fi fost în locul lui controlorul de la STB, cu infama vestă albastră, asta da, le-ar fi captat atenția. Dar un regizor care îi servește, îi ajută (se număra printre organizatori, muncise pentru festivalul ăla și mergea prin universități, gândea proiecte de studiouri profesionale în care studenții să poată înregistra probe pentru castinguri), asta era ceva banal.

În preajma mea, vreo trei boemi discutau despre filmarea de aseară, despre băuta și poveștile care i-au ținut toată noaptea în picioare. Spuneau filmarea lor și dinspre ei parcă venea o pâclă găunoasă. În răstimpul câtorva șușoteli, mi i-am imaginat peste ani... Filmarea lor, arta lor, închipuirile lor care aveau să rămână mereu neînțelese. Culmea, asta avea să le întărească ideea în valoarea lor artistică, una uriașă, tocmai pentru că nu avea să fie înțeleasă.

Și un regizor premiat cu Palmes D’or se plimba printre ei, îi servea, îi ajuta, le punea la dispoziție timpul său. Însă filmarea lor de aseară însemna mai mult, avea cu totul altă valoare și savoare.

S-a întâmplat acum câțiva ani. Ceva s-a văzut și la TV. Mă mai gândesc și la scriitorii contemporani pe care mi-i închipui tot pe o scenă, într-o sală cu și mai puține scaune ocupate. Mă gândesc la cei care scriu nu pe hârtie, cât mai degrabă trec prin ea, și-și lasă semnătura în timp. Scriitori care vor fi citiți și peste un veac. Sunt și-i putem număra pe degete, că doar nu se găsesc pe la promoții, nici la editurile self-publishing.

Avem ocazia să-i vedem, să-i ascultăm atunci când au lansări de carte, să-i citim și să vedem cum cutare sau cutare eveniment i-a marcat, cum s-a transformat în literatură situația aia de care ne-am lovit cu toții acum, aici, în zilele noastre.

Culmea, nu ducem lipsă de scriitori închipuiți. Publicarea pe bani proprii e o afacere. Din penitenciare ies tratate științifice pe bandă rulantă. Deschizi facebookul și ești lovit în moalele capului de 100 așa-ziși scriitori. Cel mai cel și cea mai cea, de la poeți și prozatori, la candidați pentru Nobel mult mai îndreptățiți decât ăla sau aia.

Și totuși, ăla și aia există, sunt contemporani cu noi. Putem fura de la ei, din experiența lor, să fim mai de Nobel, mai scriitori!

Chiar și-așa, ăla și aia sunt niște personaje secundare în viața publică. Poate că ne-ar interesa un divorț, un scandal în familie, vreun accident în care să fie implicați. Da’ cărțile lor prea sunt pline de păduchi, de vampiri. Ce literatură-i asta?! În România, nici măcar scriitorii închipuiți nu-s cititori.

Ce mama naibii vreau să spun cu toate astea?! Ne-am pierdut simțul orientării către adevăratele personalități, către adevărații profesioniști. Expertul a devenit un termen ironic sau chiar de bășcălie. Specialistul e Dorel. Chit că are un Palmes D’or sau vreo carte scrisă pe hârtie străpunsă de cuvinte.

Generația călduță, căldicică, din toate punctele de vedere călâie, nu e nici X, Y, Z sau mai știu eu care. Nu e noua generație, nici cea veche. Generația c (nu merită majusculă) reprezintă o pătură tot mai întinsă din societatea românească. De fapt, nu contează vârsta.

În generația călâie intră și cei cu porniri și opinii extreme, și cei politicăli corecți, și cei care fac o medie și aleg dunga gri dintre alb și negru. Și extremiștii, și democrații, și liberalii, și conservatorii.

Și cei care cred că pământul e rotund, și ăia de dau năvală în toate teoriile conspirației. De la extreme până-n centru, toți sunt o apă căldică. O ciorbă.

Sunt toți cei care și-au pierdut capacitatea de o formula o opinie argumentată, explicată logic, bazată pe fapte, pe exemple și comparații. Intră în generația asta c și puștanul care citește instagramul și n-are timp de hârtia tipărită, și pensionarul care știe totul doar pentru că a făcut umbră pământului atâția ani. Intră toți cei care vor să fie originali cu orice preț, fără formă, fără fond!

Opinia, uite care cred că-i buba și puroiul după care-i poți recunoaște pe membrii acestei generații. Toți avem opinii. Dar cine se mai gândește la importanța argumentelor care construiesc o opinie?! Cum să mai cauți argumente în epoca insta-facebook-twitter, când totul îți este servit cu o poză, o mână de caractere și cu niște butoane pentru ură, dragoste și dezgust?! Totul vine într-o pilulă pe care o înghiți fără să clipești de pe ecranul telefonul. Și brusc ai o opinie.

Miezul putreziciunii îl văd în faptul că ne-am pierdut exercițiul lecturii. Da, avem scriitori, și reali, și închipuiți. Dar lipsesc cititorii. Cei care să-și construiască logica, discursul, puterea argumentării și a dezbaterii citind, citind, citind. Dezvoltându-și vocabularul, experiența, imaginația. Citind, citind, citind!

Pentru generația c, inteligența artificială e un pas normal. Ne-am dezobișnuit să gândim cu adevărat. Ce bucurie că o face un procesor pentru noi! Lejeritatea, lenea, indiferența sunt zale ale unui lanț care e bine prins de picioarele noastre. Și se strânge tot mai tare!

Recent, am asistat la o dezbatere. Printre altele, s-a discutat, în treacăt, și despre liceele profesionale și importanța lor. Cineva a întrebat, retoric, dacă în felul ăsta nu se limitează opțiunile copiilor. Să-i îndreptăm spre o meserie? Doar atât?!

Suntem țara în care aproape un sfert de milion de tineri au abandonat școala. Sigur, le putem plimba pe la nas o duzină de intelectuali care să se laude cu lecturile lor. O duzină de scriitori care să le demonstreze farmecul muncii cu vorbele. Și probabil că unu, doi, trei își vor schimba destinul, se vor da peste cap, vor gusta din nectarul literaturii și vor ajunge scriitori.

Dar restul de 249.997 vor reveni la sărăcie, la statutul de muncitori necalificați, la cerșetorie, prostituție și proxenetism, la crimă organizată.

În schimb, haideți să le dăm șansa să învețe o meserie. Să deprindă etica muncii (ce exprimare plictisitoare), să ajungă în postura de a-și câștiga, prin propriile forțe, pâinea. Să învețe, pe lângă strung și mașina de cusut, că există librării unde plătești pentru o carte, și biblioteci de unde poți împrumuta gratuit. Și așa vom câștiga câteva sute, poate vreo mie, două de cititori.

Un academician fără etica muncii cred că e un om pierdut pentru sine și pentru societate. Tatăl meu nu citea, însă era un om muncitor și-n asta își găsea și rațiunea de a fi, și plăcerea. Mi-a umplut biblioteca de cărți. Avea respect pentru cusătura aia de file prinse-ntre coperți. Simțea că e ceva din Biblie în fiecare Carte!

Dar în epoca insta-facebook-twitter, munca e doar efort, îndobitocire. Work 2.0 presupune folosirea smart a talentelor în fața unui ecran. Și recompensa poate fi instantanee. În câteva minute, aduni mii de aprecieri.

Plus că trebuie să fim sinceri: lectura e muncă. Cere efort, răbdare, timp. Trebuie să nască și revoltă, și nervi, și dorința de a deschide dicționarul pentru a înțelege un cuvânt. Lectura e și strofocare!

Generația c reprezintă tot mai mult dintr-o Românie care nu-și mai recunoaște valorile, care nu mai are nevoie de personalități, care își pierde exercițiul lecturii. Generația căldicică, fie că aici intră disperații după atenție gata să îmbrățișeze orice opinie extremă, fie mințile deschise care acceptă totul de dragul noului, fie cei de pe linia gri, netezește cărarea unui singur viitor. Cel al extremismului! Atenție: cel practicat de o mână de oameni, cei care știu să profite și de cel gata să arunce cu pietre într-un străin doar pentru că are pielea ceva mai colorată, și de cel super smart și open-minded care ignoră ce se petrece în jurul său.

Drumul până la o societate totalitară e parcurs cu zâmbetul pe buze, în hohote de râs, cu oameni căldicei care se lasă purtați de val. Nici nu-ți dai seama când ai ajuns acolo. Dar să bați calea asta înapoi, să-ți recâștigi libertatea, ei bine, pentru așa ceva se cere sânge și suferințe nenumărate.

Acei extremiști (mă refer la liderii cu temele bine făcute) care strigă acum despre cum străinii ne fură copiii din familii, pot da foarte ușor o lege prin care vor lua copiii de la acei părinți care nu-i educă în spiritul viitorului sistem. Pot îndepărta oricând o femeie dintr-o funcție, cum de ce?, pentru că e femeie, ce naiba?!

Revin la dorința de a fi originali cu orice preț și mă gândesc la un citat. "Originalitatea înseamnă întoarcerea la origini, la simplitatea soluțiilor primordiale". O spunea cândva un arhitect care și-a schimbat profesia și lumea cu totul.

Noi, însă, trăim într-o țară cu multe lipsuri. N-avem autostrăzi, n-avem spitale și teatre, școlile au toalete în fundul curții. În ce să investim mai întâi? Să fim originali. În palmieri, de ce nu?!

De fapt, haideți să investim în educație. Degeaba avem autostrăzi, dacă nu suntem educați și nu știm să circulăm pe ele. O să murim în viteză maximă. Degeaba avem teatre dacă nu învățăm să ne bucurăm de ele. Vor fi pustii. Spitalele vor fi utile doar pentru urgențe. Nimeni n-o să fie interesat de puterea prevenției și n-o să-și bată capul cu analizele periodice.

Și, totuși, parcă-mi vine să mă contrez singur. Păi, ce, noi suntem statul? Să investească politicienii, să dea mai mult din PIB la ministerul ăla al învățământului sau educației, cum s-o mai numi.

Ca să fim corecți cu noi înșine, haideți să investim în lectură. Fiecare dintre noi. Și-un card de acces la bibliotecă e tot o investiție. Să ne dezvoltăm capacitatea de a învăța, apoi de a argumenta, pentru ca la final să ajungem la opinii. Unele pe care să le putem supune unei dezbateri. Să le explicăm, nu doar să ne batem cu pumnul în piept. Să nu mai fim căldicei!

Dar "... aici suntem la porțile Răsăritului, unde scara valorilor morale e cu totul răsturnată, unde nu se ia în serios nimic". Vorbele nu-mi aparțin și pentru că plagiatul e la modă, n-o să precizez sursa. Doar lectura cere efort, nu?!