nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

La timpul prezent

Ne apropiem de 1 iunie și copilăria coboară din traista timpului, încercând să-și reintre în drepturi. Pentru mine, are gust de cireșe mâncate direct din copac, de cărți citite cu picioarele pe pereți, de ierburi înalte și păduri de așternut sub tălpile gândului. Se bea într-o ceașcă fierbinte de cacao cu lapte, se mușcă avid, ca o felie de pâine cu unt, sare și-o ceapă proaspăt scoasă din pământ, se cojește precum nucile verzi la-nceputul toamnei. Obrajii îi sunt roșii de ger, genunchii juliți de dragul pietrelor de pe drum, pletele îi flutură-n vânt, de parcă ar fi descins direct din romanul lui Karl May, citit și recitit până la epuizare de fratele meu mai mare. În timpul ei, Regii și Reginele făceau parte din familie, căci Bunicii intrau firesc în dimensiunile lor, și, până azi, de fiecare dată când mă uit la fotografii ale Regelui Mihai, îmi tremură în apele memoriei chipul celui mai frumos bărbat din lume: Bunicul.

La masa copilăriei mele se joacă adesea canastă, se râde mult, ne certăm ca-ntre frați, cu sete, cu disperări de-o după-amiază, cu despărțiri definitive și împăcări pentru totdeauna. Nopțile copilăriei – cu camera împărțită la doi, la trei, la câți vrei și, mai ales, nu vrei (of, ce-am mai tânjit după ceea ce Virginia Woolf numise atât de seducător "o cameră doar a ei"!), – ascundeau lanterne sub pătură și dorința nestăvilită de-a-l pândi pe Moș Nicolae, atunci când se strecura în încăpere, în vârful picioarelor mamei, pentru a ne măsura cu daruri cumințenia sau… ghetele.

Iarna, copilăria mirosea a coji de portocală înmuiate-n dragoste (niciodată portocalele nu au mai avut mirosul acela de ore petrecute în frig, la coadă, pentru un kil, două de fericire!), vara, a zeamă de piersici curgându-ți pe bărbie, în timp ce călcai precum fachirii pe plaja fierbinte de la Neptun, aștepând să intri în mare și să înoți mult, mult, mult (căci uram statul la plajă, dar iubeam cu disperare valurile). Primăverile treceau ca un abur de repede, colorat în petale diafane de bujori și miresme înnebunitoare de zambilă, iar toamna se statornicea în iz de cerneală și febra rechizitelor râvnite, căutate, dichisite pentru ritualul unui nou an școlar.

Copilăria mea se plimbă și azi pe ulițele de la Comana, pe malurile verzi ale Neajlovului, prin curțile (odinioară) dărăpănate ale mănăstirii, pe cea mai frumoasă stradă din București, tivită cu tei și platani, cunoscută sub numele unui chirurg englez, Joseph Lister, sau joacă ping-pong la Romancierilor, cu băieții din clasa mea (am fost și am rămas prietena băieților, cu fetele mi-am găsit mai rar subiecte comune de discuție).

Copilăria mea e aici, se conjugă la timpul prezent, nu s-a șters, n-a dispărut nici măcar când fiica mea, Maria, a pășit în afara ei, trecând pragurile adolescenței. Mă simt, precum neasemuitul meu Rilke, ca un copil printre oamenii mari. Și, când cineva îmi spune serios și pătruns de importanța sintagmei sau a funcției din spatele ei, "doamna decan", îmi vine să râd stelar și să-i arăt urmele zgârieturilor din genunchi și arsurile tratate cu iaurt de pe spinarea verilor mele. Cine îl iubește pe Micul Prinț nu poate părăsi vârsta de 6 ani.


Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, cu un doctorat în filologie, face parte din numeroase organizații academice internaționale. A publicat studii și cărți, cea mai cunoscută fiind "Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate" (2016), volum nominalizat la Premiile "Observator cultural" pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016. A prezidat mai multe evenimente internaționale, printre care și cel de-al XIX-lea Congres dedicat studiilor despre dansurile macabre și macabru în artă (2021). Cristina Bogdan este decana Facultății de Litere și editoarea generală a revistei Ficțiunea.