Ceva înțepături în tălpi care mă făceau să țopăi destul de caraghios pe stâncile care ieșeau din apă, undeva, lângă o plajă din Mexic. Eram încă obosită după drumul cu avionul, deși dormisem în timpul zborului, în ciuda turbulențelor puternice, cât și după ce ajunsesem în Tulum, într-un bungalou pe plajă, pe a cărui fereastră marea își trimitea din noapte strălucirile metalice. Înainte de plecare fusesem la un screening medical anual și, în urma unei informații minore, reușisem să creez un eveniment major și prin urmare să-mi cumpăr bluza din fotografie, din aceea cu protecție UV. Nu știu cât de bună era bluza pentru așa ceva: costase puțin, așa că-mi puneam întrebări legate de safety, dar măcar eram protejată psihic de o îngrijorare pe care și eu, după câteva zile și nopți în Mexic, departe de Bucureștiul cu rezultatul screening-ului, am considerat-o nefondată. Bluza totuși îmi plăcea, așa că o purtam și pe plajă, și în apă, deși nu eram obișnuită cu asemenea constrângeri vestimentare la malul mării. Așa mi se întâmplă uneori, fac o fixație pe câteva articole vestimentare și le port până la exasperare, după care le uit prin cine știe ce cotlon – și mă întreb peste câțiva ani în ce vortex al cărei găuri negre din dezordinea vestimentară (devenită tradiție personală) au dispărut.

Povestea fotografiei este simplă: este o poză făcută în Mexic, într-un moment de amuzament chinuit din partea mea (cred că se vede asta și din încercarea de zâmbet). Tocmai voiam să cobor de pe acele pietre țepoase pe care mă încăpățânasem să urc pentru a avea un punct inedit de contemplare a peisajului marin. Reușisem în mare parte să cobor, inclusiv prin metoda părții dorsale așezate în contact direct cu pietrele și nisipul (după cum se vede și în poză conform hărții desenate de nisip pe piele) și ajutată de palme. Ale mele, nu alte altcuiva, și nu în sensul violent, ci în sensul așezării lor într-o ordine grijulie (dar nu suficient de grijulie) pe stâncile colțuroase.

Îmi pare puțin ciudat că, deși mă mișcam, poza a ieșit suficient de clară încât să transmită și nehotărârea mea cu privire la ce mișcare urma să fac în continuare în așa fel încât să-mi protejez labele picioarelor, mâinile, spatele și întreaga mea ființă, a cărei curiozitate mă adusese în acea postură ciudată și caraghioasă. Îmi aduc aminte că am reușit să cobor fără incidente. Am bombănit oarecum cu privire la faptul că tocmai atunci cineva din grup m-a fotografiat, dar mi-am zis că e totuși o amintire, un flash. Am tendința să uit foarte multe lucruri importante și să-mi amintesc niște nimicuri; și, de cele mai multe ori, îmi amintesc mai degrabă stările decât întâmplările. Cu siguranță, legat de momentul din fotografie, aș fi uitat și întâmplarea și mai ales starea, dacă nu rămâneau imortalizate. În ciuda faptului că eu și cu uitarea suntem prietene bune, sau poate tocmai din acest motiv, nici nu am foarte multe fotografii din locurile prin care am fost. Așa că totul e un blur de imagini vagi și senzații, o mare încețoșată din care din când în când apar geamandurile unor amintiri punctuale. Poate că este un fel de antrenament pentru intrarea în marea uitare – sau poate încă nu am ieșit complet din marea uitare din care venim cu toții. Nu știu câtă importanță are. În orice caz, mă bucur să descopăr din când în când fotografii cu momente, chiar insignifiante, pe care numai în felul acesta mi le aduc aminte. Așa că, în timp ce privesc acum fotografia, încă simt pe spate și picioare căldura soarelui și îmi dreg vocea să-i spun din nou pe un ton amuzat ceea ce i-am spus celui din grup care mi-a făcut fotografia: Prepare to die!

Îmi mai aduc aminte ceva, și asta fără ca momentul să fie imortalizat: seara, în acel loc în care stăteam, se organizase o prezentare urmată de o meditație colectivă, la care eu am ales din înțelepciune (a se traduce din lene) să nu particip. Stăteam întinsă în bungalou, pe patul mare, acoperit de o plasă de țânțari și eram aproape să adorm, hipnotizată de zgomotul ritmic al aparatului cu elice de pe tavan (nu, nu era un elicopter, dar intensitatea sunetului se putea compara), când am simțit o mare căldură în palme. Am deschis ochii, convinsă fiind că era o senzație dintr-un vis incipient. Dar nu, senzația era acolo, cât se putea de reală. Am mormăit ceva de genul că nu cred în prostiile astea cu meditația colectivă (sau individuală) în timpul căreia se încălzesc palmele dacă energia circulă într-un fel șmecher. Și totuși, am fost curioasă. Dacă participanții la prezentare acum făceau meditația? Curiozitatea a învins lenea și m-am ridicat să văd dacă așa era. Și așa era: în sala mare în care ziua se țineau ședințele yoga, toată lumea zumzăia un aum colectiv, iar palmele mele s-au înfierbântat și mai tare. Pe moment am fost convinsă că fenomenul se petrecea din cauza sau datorită meditației. Apoi mi-am zis că a fost o întâmplare. Apoi că mi s-a părut. Iar acum, privind fotografia, îmi spun că de fapt totul a pornit de la juliturile superficiale pe care mi le făcusem în palme dimineața, coborând de pe pietrele din fotografie. Și poate totuși nu. Și nedumerirea asta a mea era deja prefigurată în zâmbetul ciudățel din poza de dimineață, care nici el nu prea știa exact cui sau cărui lucru se adresa.