Mircea Pricăjan e un nume cunoscut mai multor categorii de cititori din România. Iubitorii de literatură Horror și-l amintesc, sunt convins, ca traducătorul mai multor cărți de Stephen King, copiii îl știu drept autorul romanului "Pumn de fier", de la Polirom Junior, iar cititorii de ficțiune mainstream au auzit cu siguranță de romanul "Calitatea luminii" (Polirom) și de volumul de proză scurtă "Perseidele" (Charmides). Dacă la acest portofoliu adăugăm și activitatea sa editorială, el fiind, în trecut, redactorul-șef al "Revistei de suspans", sub egida căreia a îngrijit și antologia "Best of Mystery and Horror" (Herg Benet) și actualmente al "Revistei de cultură FAMILIA", cred că ne putem face o imagine despre notorietatea lui în lumea literară.

Pentru cine îl cunoaște și-l urmărește, nu e nevoie de nicio recomandare, însă pentru cine nu a luat contact cu scriitura sa, romanul "Murmur", apărut anul acesta, la editura Humanitas, este exact ce trebuie pentru a-l trece pe lista autorilor de urmărit. Deoarece în cele două sute treizeci de pagini el se angajează într-un proces complicat de analiză a trei generații diferite, așezându-le reprezentanții în contextul cuvenit și punându-i să se confrunte fiecare cu problemele epocii sale, realizând astfel o împletitură de trei povești într-una singură.

În principal, eroul cărții este Matei, un bărbat pe care-l bănuim în jurul vârstei de patruzeci de ani în cadrul cel mai apropiat de zilele noastre, respectiv un băiat preșcolar, la început, apoi școlar, în cadrul median, să-i spunem, al anilor ‘80. Al doilea personaj, ca greutate, va fi bunicul său, cu care Matei împarte acest cadru median al ultimilor ani de comunism, împreună cu sora și bunica lui. În fine, bunicul ia prim-planul în cadrul cel mai îndepărtat, cel care începe după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Romanul reușește nu doar să captureze diferențele de mentalitate dintre generații, ci și evoluția personalității personajelor de la un interval la altul, de la o etapă a vieții lor la următoarea. Făcând salturi de câte treizeci-patruzeci de ani (din anii ’40 în anii ’80, apoi către sfârșitul celui de-al doilea deceniu al anilor 2000), schimbările de paradigmă din societate devin și ele clare, deși cartea nu analizează deloc în mod direct contextul, ci doar implicațiile acestuia asupra personajelor.

" — Noi tre’ să stăm laolaltă, a repetat ea cuvintele lui de demult, toți sunt împotriva noastră.

Și au podidit-o lacrimile, și când s-a uitat la trupșorul băiețelului dormind între ei a văzut doar un contur neclar, o formă imprecisă ca viitorul ce-i aștepta pe toți trei."

Bunicul, Viorel, bunăoară, deși a avut de-a face el însuși în mod direct cu injustiția sistemului comunist – dintr-o cauză naivă, cel puțin – rămâne totuși mândru, peste vremuri, de activitatea sa ca torționar. Am găsit chiar un pic forțat pasajul cu povestea atât de crudă pe care el le-o spune nepoților cu seninătate. Astfel, el este personajul care evoluează cel mai puțin, dovedindu-se incapabil să iasă din matricea gândirii comuniste, pe care o adoptă fără a-și pune probleme. Disciplinat, muncitor, el pare întruchiparea cetățeanului model al societății pe care o visa partidul, dar chiar și așa reușește să-și atragă anatema statului. Însă nu arată niciodată vreo urmă de răzvrătire, dimpotrivă, impune nepoților aceeași disciplină de fier pe care o adoptă el însuși.

"Distracția a ținut până i‑a găsit Bunicu’ arsenalul. Într‑o zi, când Matei se întorcea de la grădiniță la fel de nerăbdător, Moșulică îl aștepta în poartă. Cu mâinile împreunate pe piept, cu o privire întunecată sub sprâncenele albe. I‑a deschis ușa fără nici o vorbă, l‑a lăsat să intre în casă. Apoi a închis ușa în urma lui și s‑a ridicat pe vârfuri. Dintre radio și televizor l‑a luat pe Sfântu’ Nicolae. Pe masă, lângă farfuria de tablă cu ciorba pregătită pentru băiat, erau înșirate cele trei revolvere. Bunica stătea pe scaun, își frământa mâinile în poală și privea în podea."

În opoziție, Matei, nepotul său, deși are parte de educația lui și deși-i apreciază virtuțile – puterea de muncă, autodisciplina – nu-i împărtășește obediența față de sistem. Răzvrătirile nepotului încep încă din perioada grădiniței, când refuză să le facă pe plac unor membri de partid, primind pedeapsa socotită justă de către bunic, și se termină cu actele de activism civic din perioada noastră.

Ajungem astfel la partea cea mai zguduitoare a cărții, și anume perioada în care Matei, adult fiind, participă la demonstrațiile de protest care au început odată cu sinistra ordonanță treisprezece. Momentele acelea, evocate prin scriitura la persoana I (numai acest filon e scris din perspectiva personajului, celelalte beneficiind de un narator omniscient), au darul de a crea sentimente foarte puternice, mai ales în rândul celor care le-au trăit la același nivel de implicare cu naratorul. Din păcate, cititorul de azi nu poate să nu simtă și un alt soi de resemnare, acum, după mai bine de cinci ani, față de cea care îl încerca pe gazetarul-erou în acele zile. Germenii eșuării statului român încolțeau atunci, dar oamenii totuși credeau că pot stârpi florile răului. Se înșelau. O concluzie foarte abil sugerată de Mircea Pricăjan.

"E ciudat că pot privi asta cât de cât senin acum. Am trecut prin toate stările în ultimele săptămâni, dar cumva mă așteptam să ajung la limanul ăsta. Ca atunci când strângi din buze și din ochi, când îți ții respirația convins că nu mai e mult, încă vreo câteva bătăi de inimă și vei ieși din foc și din fum. Totul e să te miști, să pui un picior înaintea celuilalt și să nu renunți la convingerea ta. (Oare câți au trăit cu speranța asta până în ultima clipă în infernul de la Colectiv?) Acum sunt la margine, am ieșit la loc liber și vreau să fug."

Din păcate, Vlad, tatăl lui Matei și fiul lui Viorel, deși apare și el atât în postura de copil, cât și în cea de adult, e prea puțin dezvoltat pentru a reprezenta un personaj de studiat. În afară de câteva înclinații tehnice și aspirații artistice din copilărie, nu aflăm mai nimic despre el. Știm că a muncit la o vârstă foarte fragedă alături de părinții săi (bunicii lui Matei) la ridicarea casei de la țară, dar în cel mai generos calup de text, cel al copilăriei fiului său, apare foarte puțin. Și e păcat, pentru că acest personaj ar fi putut unifica toate cele trei linii temporale, ar fi putut avea păreri interesante. Aș fi vrut să aflu cum vede el, copilul lui Viorel cel tânăr, dar și tatăl lui Matei, adultul, evenimentele care au avut loc în piețele bucureștene după OUG 13.

Ar fi fost foarte interesantă o discuție în acest context între Viorel și Matei, amândoi adulți, despre viitorul României, despre îndobitocire și speranță, însă ea ar fi fost imposibilă, bunicul fiind nevoit să trăiască spre o sută zece ani. Dar între Matei și Vlad ea ar fi putut avea loc, iar eu am așteptat-o cu sufletul la gură spre finalul cărții. Însă nu a avut loc niciodată, iar asta mi se pare o oportunitate ratată, o promisiune neîndeplinită a textului.

Nici bunica, Elena, nici sora protagonistului, Crina, nu sunt foarte detaliate, ele jucând doar roluri funcționale în text. Era nevoie de o bunică protectivă și grijulie și de o soră competitivă, aceste funcții fiind îndeplinite corect de aceste două personaje, fără însă a aduce, ele însele, niveluri de complexitate în plus. Nici nu aveau nevoie să o facă, pentru că există, în schimb, o multitudine de alte elemente care adaugă dimensiuni, cum ar fi dragostea copilăroasă a lui Matei pentru Renate, jocurile cu ceilalți copii de la țară, episodul cu iepurașul, cel cu pescuitul etc. Toate aceste povești secundare dau o notă de autenticitate, te fac să te întrebi, ca cititor, cât e ficțiune și cât e autobiografie în carte.

Ca să concluzionez, mi s-a părut foarte bună alternanța celor trei perioade, tinerețea bunicului, copilăria și maturitatea eroului, ea creează o cadență plăcută și o lectură cursivă. A fost bună și alegerea temei pentru fiecare perioadă, personajele fiind bine conturate în raport cu întâmplările la care participă, primind astfel o notă de credibilitate în plus. Iar evenimentele descrise în cea mai recentă desfășurare au un impact emoțional mare. Din păcate, stilul narațiunii, mai ales în perioada copilăriei eroului, nu m-a prins în simplitatea lui. Cumva, mi-a părut că alunecă în exprimări naive, uneori. Prin contrast, cursivitatea personajului-narator, Matei, din episoadele maturității sale, mi s-a părut foarte bine aleasă, astfel încât artificiul de la final, pe care nu-l voi deconspira, mi s-a părut nenecesar.

Una peste alta, cartea e de neratat!