Proiect, proiectorat, proiecție. Sau, spus simplu și la obiect, chintesența delăsării. O trăsătură de caracter deloc străină de “fibra națională" a poporului român. Dar să nu generalizez, ci să vorbesc în nume propriu, așa cum se cuvine.

Recunosc, sunt un caz aparte. În sensul că, dacă un hacker mi-ar sparge parola la telefon, ar descoperi în folderul Notes povestiri și romane planificate uneori până în cele mai mici detalii (inclusiv propoziția de final). Bine ai venit în șantierul minții mele, hackere! i-aș răspunde musafirului nepoftit și poate mirat de aparenta mea productivitate. Căci despre asta putem vorbi concret la urma urmei. Mintea mea ̶ un șantier. Cumva, toate utilajele și materialele de construcții sunt la locul lor, dar muncitorii, adică neuronii, ori se află în pauze lungi și dese, ori decid să facă un protest spontan sau să intre în greva foamei.

Cu toată împotrivirea muncitorilor, reușisem să duc un proiect mai amplu aproape de momentul publicării. Din nefericire, lăsându-mă pradă unui entuziasm juvenil și cuprins de un val inițial de reacții mai mult decât călduroase din partea urmăritorilor mei pe rețelele sociale, m-am grăbit și am devoalat puțin câte puțin din acest proiect fără a primi însă “avizul tehnic". Între timp, mi-am învățat (sper) lecția și nu o să mai dau sfară-n țară decât atunci când, vorba românului, voi vedea albu-n căpistere. (Dacă respectivul proiect va ieși la lumină mai devreme sau mai târziu, în forma actuală sau într-o formă revizuită, ține de mine în primul rând și, într-o mai mică măsură, de o benefică aliniere a planetelor).

Pe de altă parte, în ultimul an și jumătate am constatat, în ceea ce mă privește, o creștere semnificativă a productivității. Proiecte numeroase – ce-i drept, de anvergură mică – au fost transformate cu success din idee în realitate. Totuși, încă nu simt că mi-am atins potențialul maxim. Încă mă las furat de peisaj, distras de cântecul de sirenă al orașului (un zgomot de fond, nimic mai mult).

M-am întrebat, ca tot omul, de ce? Răspunsul nu a întârziat să apară. Pentru că, în realitate, eu sunt un hedonist naufragiat pe o insulă a stoicismului.

Probabil că, dacă aș fi avut posibilități financiare de a călători mai mult și de a încerca lucruri noi, deosebite, nu știu cât m-aș mai fi învrednicit cu ceea ce, în ochii unora, poate părea a doua mea natură. Și aici intervine următoarea întrebare pe care mi-o adresez. Fac parte cu adevărat cărțile și scrisul din ADN-ul meu sau sunt o mască, una dintre multele măști pe care, de bine, de rău, suntem cu toții nevoiți să le purtăm în societate?

Reflectând îndelung asupra acestei probleme, am ajuns la concluzia că scrisul și cărțile reprezintă alternativa fastă pe care destinul mi-a scos-o în cale pentru a mă împiedica să mă scufund până la creștet în butoiul cu dolce far niente.