Care este pentru tine cel mai important motiv de lehamite? Ce-ți taie cheful de scris, de acționat, de vorbit?

Lehamite e sinonim cu "mi-e silă de" sau e o formă de dezamăgire / depresie? O emoție negativă și cleioasă? Nu prea știu cum să apuc întrebarea asta, așa că o iau pe încercate. Posibile motive:

Un text care nu se lasă scris, în care plonjezi și înoți și tot înoți, aiurea, în derivă. Toate împotmolirile, re-reluările, re-rescrierile. Pe urmă, rutina, repetițiile, o sumă de gesturi energofage pe care trebuie să le faci constant și care în anumite zile îți mănâncă libertatea, timpul și cheful de a scrie.

Discuțiile în contradictoriu cu cei din familie, năclăiala conversațiilor lungi, doldora de banalități. Sau când ai vrea să te îndrepți spre alte zări, dar rămâi cimentat, plin de amăreală, la o coadă prelungă – la un ghișeu "administrativ".

Pe de altă parte, cheful de scris mi-l mai taie și soarele și fie-mea. Când apar, nimic nu mă mai ține în fata calculatorului.

Ai spus vreodată adevărul crud despre creația unui scriitor contemporan în viață? Ce s-a întâmplat? Există vreun scriitor care să accepte o opinie negativă despre opera sa?

N-a fost cazul, și nici dacă ar fi, nu cred că mi-aș permite s-o fac. (Deși mai jos îl desființez pe Houellebecq, dar el, încă, J nu mi-a cerut părerea)

Nu dețin adevărul absolut în literatură. Și nici pe cel relativ. Pe urmă, cărțile care au apărut, îndeplinesc exigențele editurilor, iar scriitorii contemporani pe care îi cunosc sunt toți foarte buni.

Sugestii, da, mai ales la cerere. Cu prietenele mele, scriitoarele Doina Popescu și Denisa Duran, de exemplu, am avut mereu o excelentă comunicare literară.

Ce faci când citești un roman plictisitor, cu greșeli de narație ori cu teme clișeice? Ce faci? Dar dacă autorul ti-a cerut o opinie?

Ce înseamnă greșeli de narație? Personaje care mor în capitolul patru și reapar în zece? Dacă citesc cu noduri primele pagini, nu mai continui. Timpul meu e prețios și, de la o vreme, stau prost cu răbdarea. Abia îl ascult pe soțul meu când îmi povestește despre Linux, Python și Powercli. "Zi mai pe scurt", e laitmotivul discuțiilor noastre.

Iar de vreo doi ani, citesc din ce în ce mai rar cărți care depășesc 250 de pagini. Ultimul roman de 700 de pagini a fost o corvoadă, Anéantir de Houellebecq, printre ai cărui fani mă număr. M-a aneantizat plictiseala. L-am urmărit pe H. cum disecă și scalpează decadenta societate occidentală, la început cu atenție, apoi mai pe diagonală, și spre final, pe sărite, în acest volum care pentru mine e un nesfârșit jurnal de știri amestecat cu un fals roman polițist. Kilometri de banalități filozofico-politico-socio-sexuale. Paradoxul Cititorului, zice Roland Barthes pe undeva: a citi înseamnă a decoda: cuvinte, propoziții, sensuri... Dar acumulând decodificări, cititorul este prins într-un cerc vicios: în cele din urmă, el nu decodifică, ci supracodifică; nu descifrează, ci produce.

De fapt, există cărți uriașe, în fața cărora istoria și critica literară se înclină ceremonios, dar la care n-am fost în stare să ajung. M-am plictisit de moarte. E adevărat că pe cele mai multe le-am citit până-n 25 de ani, eram și tânără și snoabă și crescută în ideea că tot ce încep trebuie să termin, așa că m-am străduit. Nu mi-a ieșit. Poate că e cazul să le/să-mi mai dau o șansă. O versiune prescurtată a lui Proust cu toate madlenele lui ar fi fost aur pentru mine, ca și una explicată a lui Joyce. (Ulise).

Relatează pe scurt o poveste care te-a entuziasmat (literatură, film, teatru).

Am văzut câteva filme extraordinare în ultima perioadă, două turcești, vreo patru iraniene și unul afgan. Doamne, ce filme! Cred că cinematografia s-a mutat de mult acolo, dar noi continuăm să ne pierdem timpul cu americanii. Osama este povestea unei fete de 12 ani, în familia căreia bărbații au fost uciși în război. Pentru ca familia ei să poată supraviețui, iar mama să mai poată ieși din casă, talibanii interzic femeilor să meargă afară dacă nu sunt acompaniate de un "om", fata e obligată să-și taie părul și să se deghizeze în băiat.