Revistă print și online

Curajul de a (re)cunoaște minunile

Există minuni și minuni, pentru ochii și inimile fiecăruia dintre noi. Scormonim după semne și dovezi, căutăm note clare pe portativul timpului ce ni se scurge printre firele de păr negru, grizonat sau alb ca zăpada, așteptăm constant confirmări, ca să ne ascundem, cu adâncă spaimă, ca-ntr-o ladă ferecată cu iarba fiarelor, bobul de credință adunat tare greu și atât de lesne de risipit, la cea dintâi pală de vânt. Uităm că cea mai mare minune dintre toate e viața însăși, ivirea noastră în această lume înfricoșătoare și nespus de frumoasă. Iar minunea aceasta e însoțită, respirație de respirație, de Taina Prezenței Lui, pretutindeni și mereu aici, acum, cu fiecare dintre noi în parte, în fântâna cu apă vie, cu apă moartă, cu licori de dulce sau de post, din străfundurile noastre de piatră. Minunea minunilor e aceea că suntem (încă) vii, iar cea mai bună dovadă pentru viul din noi e sunetul de clopot al fiecărei inimi ce bate-n univers. În Hristos, ca-ntr-un Ateneu celest, sufletele noastre își rostesc partitura de vioară, pian, liră, flaut, violă sau, poate, trombon, violoncel, chiar și triunghi. Fiecare pe limba lui, la intensitatea proprie, cu rostul unic și de neînlocuit în simfonie. Dacă am fi atenți și recunoscători pentru miracolul vieții noastre, am înțelege sensul cuvintelor lui Nicolae Steinhardt din "Jurnalul fericirii" și distincția pe care o face între minunile care șochează, cele numai bune de scos în lume pentru a demonstra sau argumenta ceva peremptoriu, și cele diafane, dar persistente: "Mântuitorul, după înviere, trece prin uși zăvorâte. Dacă ne-am mărgini a considera drept taină doar felul acesta, am cădea în senzațional, am confunda pe Hristos printre fakiri și taumaturgi. Tainele (…) descriu o circumferință mult mai cuprinzătoare. Există o altă minune, cu adevărat mare și vrednică de a ne înfiora: prezența pretutindeni și în același timp a Mântuitorului. Pe lângă aceasta pășim ca și cum nu ea ar fi principala; ne reține atenția prea mult o minune de parcurs, ce riscă să devină (deși autentică) piatră de poticnire pentru mințile slabe."

Întâlnirea cu minunea credinței, a dragostei, a vindecării sau a descoperirii sensului scris în pietrele sau în ierburile înalte ale cărăruilor șerpuind pe sub tălpile existențelor este miezul din care înfloresc cele 33 de povestiri-mărturisiri, cuprinse în antologia editată anul trecut de Alice Năstase Buciuta și intitulată "Cele mai curate minuni". Ivită în lume ca o urmare a culegerii "Cele mai frumoase miracole" (Cărțile Tango, 2021), cartea surprinde o suită de revelații spirituale și de clipe rotunde ca un ocean, desprinse de curgerea obișnuită a ceasornicului, povestite firesc și curajos. Căci, adesea, tot ceea ce contează pentru a fi în adevăr (în micul-marele adevăr al inimii tale, care se face scară împletită din lacrimi și căutari, din genunchi zdreliți și discuții doar aparent absurde, către Singurul Adevăr) este curajul de-a face un prim pas, chiar și atunci când simți că ai putea să-l faci în gol și să te prăbușești. Pasul acela desparte lumile, stabilind pentru totdeauna distincțiile din coaja inimii tale: un înainte și un după. Nu vei mai fi niciodată același pe de-a-ntregul, nu te vei mai răsfăța în toate învelișurile moi, calde, bunișoare, ale obișnuințelor tale anterioare, dar vei lua lumea la picior, cu uimire și cutremur, către tine, cel adevărat. Pasul acela, ca o primă zi (de fapt, singura care există, care te rănește și te în-semnează, devenind ocheanul tău spre cele ce nu se văd) este înfricoșător și plin de lumină, ca și cum s-ar crăpa de ziuă, ca și cum s-ar crăpa de lume nouă, de parcă ai turna fundația unei case, căci fiecare gând al nostru și fiecare sentiment e cochilia în care ne sălășluim pentru un răstimp mai mult sau mai puțin îndelungat.

Autorii din cele două antologii coordonate de Alice Năstase Buciuta ne propun tocmai această lecție simplă de curaj. Textele lor par a șopti, atunci când frica ne împiedică să facem următorul pas: Călcați cu încredere. Cineva e prezent, vă va prinde de mână.

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, cu un doctorat în filologie, face parte din numeroase organizații academice internaționale. A publicat studii și cărți, cea mai cunoscută fiind "Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate" (2016), volum nominalizat la Premiile "Observator cultural" pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016. A prezidat mai multe evenimente internaționale, printre care și cel de-al XIX-lea Congres dedicat studiilor despre dansurile macabre și macabru în artă (2021). Cristina Bogdan a fost decanul Facultății de Litere a Universității din București și este directorul revistei Ficțiunea.