nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Crima de la capătul hârlețului

— Stați confortabil? Acum pot să vă povestesc despre crimă.

Îmi place să fac pe gazda, chiar dacă nu sunt la mine acasă. Ca acum. Ne-au adus înapoi la hotelul unde eram cazați. O casă de oaspeți peste care au adăugat un etaj. Nu poți avea mari așteptări de la un orășel aflat la marginea deșertului. Am scăpat de zăduful zilei, dar încă suntem bântuiți de căldură. M-au așezat în capul mesei faimoase, cică aici a semnat capitularea un general din Marele Război. O poveste memorabilă, sunt sigur. La celălalt capăt se află inspectorul.

— Asta aștept, domnule doctor.

Sincer, nu-mi place fața individului. Inspector de poliție. Cică englez, detașat aici pentru cazuri speciale, ca al nostru. Abia a ajuns în localitate, nu știe nimic, așa că mă simt responsabil. Trebuie să-i fac botezul focului. Îl studiez atent. Are ceva prea tineresc, prea necopt în privirea aia tâmpă. Se vrea serios, de zici că-i Sherlock Holmes, cu carnețelul în mână, în care notează toate prostiile pe care le aude. Prea preocupat de detalii, prea puțin de povești.

— Da, da, domnule inspector. Până vorbim poate vine și ceașca mea de ceai de levănțică pe care am cerut-o. Acum un sfert de oră.

Mă uit la unul din jandarmii locali care cică sunt acolo ca să ne păzească. Eu mă uit la el, el la mine. Apoi el se uită la inspector. Acesta ridică din umeri și-i face semn să plece, probabil la bar, să afle ce s-a întâmplat cu băutura mea. Îmi scot pieptul afară pentru a marca această mică biruință.

— Crima, domnule doctor.

— Da, da, acum. Îmi place cum sună, doctor! Pentru că asta sunt eu. Membru al expediției arheologice plecate în căutarea giuvaierului Stăpânului Țării de Jos. Ce pompos sună. Vă spun, eu am făcut școala mai ales pentru asta. Pentru titlu, zic. Știți, eu nu primesc bani pe titlul acesta. Îmi deschide multe uși și pot întâlni oameni cu gură bogată. Doar stau deoparte și-i ascult spunând povești. De aceea am pornit și eu în căutarea gemei...

— Domnule Rashid!

— Bine, iartă-mă, dragă. Mă ia gura pe dinainte de cele mai multe ori. Îmi place să povestesc. Cred că m-a prins spiritul locului, doar suntem în țara celor o mie și una de povești. Și mie îmi plac enorm de mult poveștile. Am studiat despre Lama Put, marele stăpân, despre giuvaierul său și despre războaiele sale. Toți ăștia mari din istorie trebuie să pună de câte un război. Aș putea...

Mă opresc. Inspectorul vrea să spună ceva, dar strânge din buze. Zâmbește și flutură pixul în aer. E felul lui de a-mi spune că pot continua.

— Iar m-a luat gura pe dinainte. Mă limitez. Expediția pentru găsirea giuvaierului. O echipă formată din zece arheologi, fiecare preocupat de părticica lui și fiecare la înălțime. Dacă vreți vi-i pot înșira pe fiecare în parte, dar ceva îmi spune că aveți dosare pentru toți, mai ales pentru cei dubioși.

— Strângem informații despre ceilalți colegi care v-au însoțit în cele trei zile ale săpăturilor, nu trebuie să vă îngrijorați de asta. Am remarcat totuși că ați spus mai ales pentru cei dubioși.

I-am aruncat momeala și el a prins-o, ca un peștișor cuminte, îmbrăcat la costum și cravată.

— Desigur, dacă avem o crimă, cineva trebuie să fie un făptaș. Ce tupeu pe mine, eu vă învăț pe dumneavoastră, care ați fost școlit la cele mai mari universități de detectivi.

— Nu cele mai mari, dar am suficiente cunoștințe pentru a rezolva un caz. Atâta vreme cât am parte de cooperarea voluntară a tuturor participanților.

— Desigur. Ce m-ar împiedica să colaborez până la ultima suflare cu dumneavoastră? Mai ales că păreți a fi un om de treabă. Nu zic asta ca să vă perii, doar așa... ca de la bărbat la bărbat.

Zâmbește pe fugă și-și privește ceasul. Revine la mine.

— Ați putea măcar să identificați acele persoane pe care le considerați a fi dubioase? Și poate să folosiți aceasta ca o punte pentru intrarea în descrierea evenimentelor.

— Asta așteptam, domnule detectiv! Și să știți că nu am niciun regret în a-mi turna colegii. Sunt niște nesuferiți care merită toate oalele care se vor sparge în capul lor.

— Interesant. Din câte am citit și auzit până acum, aveau doar vorbe bune de spus despre dumneavoastră.

— Ei aș! Că doar nu s-or gândi să spună că eu sunt criminalul! Atâta le-ar trebui! Domnule, le cotrobăi prin corespondență, am destule de spus să le fac zile fripte. Cică academicieni și profesorași preocupați doar de știință și de istorie. Ia încearcă pariori și don juani. Ai ai ai!

Inspectorul se apleacă peste masă și bate cu pixul în masă.

— Aceste detalii sunt cumva relevante pentru cazul nostru?

— Depinde. Mergem pe tehnica clasică ce o ia de la copilărie pentru a afla motivul?

— Nu! Adică, nu. În acest moment strângem informații și apoi, altcineva va aborda și acest unghi. Suntem o echipă care lucrează împreună pentru a ajunge la făptaș.

— Aveți grijă, s-ar putea să vă sape pe la spate. Cum fac și cu mine.

Râd tare, poate prea tare, pentru că ceilalți jandarmi și angajați care erau prin preajmă se încruntă spre mine.

— Ce, a murit cineva? Iertați-mă, domnule inspector. Puțin umor arheologic. Ei sapă în pământ și te sapă... bine, fie. Gata, suntem serioși. Luați-vă carnețelul și pregătiți-vă, că vă dau trei nume, mari și late. Primul, Lilandra Stix. Ea e doamna care se ocupă de schițele artistice ale artefactelor.

— Da, mi s-au spus câteva lucruri despre ea pe drumul încoace.

— Să nu aveți încredere în ea. Nu e ce pare. E o intrigantă cu ochi verzi și fuste-n vânt. Cu vocea aia a ei suavă și cu mâna subțire, cu degete lungi, apucă creionul de parcă e trestie de bambus. Și cum se chircește în fel și chip ca să facă desenele ei.

— Sunt reușite.

— Da... așa e. Asta nu înseamnă că nu-i umblă mintea la prostii.

— Ar putea omorî o persoană?

— Tot ce-i posibil. Numai gândiți-vă, mâna ușoară, mlădioasă... un cuțitaș bine plasat, și pac! Gata-i povestea.

— Ar avea și motive?

— E carieristă. Mi-a povestit odată la un pahar de șnaps. Are un soț umflat în State, care e profesorul profesorilor și care o cicălește mereu că ea nu va fi în stare niciodată să ajungă la rangul lui. E un nesuferit. Puteți adăuga și asta la doamna Stix. Bea de stinge.

— E relevant pentru caz?

— Cine știe? Uneori ai nevoie de o dușcă bună înainte să bagi cuțitul în cineva.

Inspectorul oftează și întoarce foaia.

— Al doilea nume.

— Da. Obadiah Grit. El este șeful al expediției. Adică, el a venit cu ideea, a strâns echipa, s-a pus pe cerșit la americani înainte să vină aici. Îmi place cum arată, are o fizionomie de cowboy, cu barba aia nerasă și cu ochelarii fumurii. Când îl văd, mă aștept tot timpul să scoată vreo două pistoale de la subraț și să-i facă arșice pe toți.

— De ce?

Mă aplec peste masă.

— Să vă spun un secret. Îl vedeți așa cuminte și șoarece de bibliotecă, vorbind numai despre dinastii și perimetre de temple și incinte sacre. Asta-i doar o față a lui. Doctor Jekyll... și când o ia pe Hyde, atunci să te ții.

— Nu înțeleg.

— Ce-i greu de înțeles? Când îl apucă pandaliile, fugi din calea lui! Într-o zi, doi cărăuși au dispărut în oraș. Au șterpelit niște bani și s-au îmbătat într-o bodegă. Din cauza lor am pierdut cam jumătate de zi muncă, pentru că nimeni nu căra pământul. A început să urle ca un apucat, să dea cu pietre după toți și a rupt niște hărți de-alea scumpe de la universitate. A făcut-o de oaie. Sper că ai scris de hărțile alea, că-s importante.

— De ce?

— În prezent nu-i pe minus, e bun de plată. Așa că trebuie să găsească amărăciunea aia de gemă. Așa își motivează prezența aici și poate câștiga un premiu. Bijuteria asta e așa importantă și e căutată de când s-au inventat arheologii. Vă dați seama ce noroc pe capul celui care pune mâna pe ea? O să-i facă statuie și i-or pune-o lângă marii eroi ai națiunii.

— Și ce are de-a face cu crima? Ar câștiga ceva dacă ar fura giuvaierul?

— Ah, nu, nu. Gema e biletul lui spre faimă. Dar pe un sit mai găsești una, alta. Lucruri scumpe, din aur, argint. Cu contactele potrivite, le poți vinde pe sub mână, ca să faci rost de capital.

— Domnul Grit avea legături cu piața neagră din oraș?

Era o informație nouă. I-am văzut sclipirea din ochi.

— Pot spune că cel puțin de două ori, la ceas de seară, am văzut niște persoane dubioase călare pe cămile lângă cortul lui. Discutau în șoaptă și când plecau se îmbrățișau tare, de parcă s-ar ști de-o viață. Ceva e putred, vă spun sincer.

— Bine, am notat. A treia persoană?

— Nehemiah Ember.

— Antreprenorul? Cel care a plătit expediția?

— În persoană. Nu vă așteptați. O fi având el figura aia de puritan cu barbă lungă, dar credeți-mă, totul e fațadă. E un om ahtiat după bani. De ce credeți că a venit după noi până aici? Cică e curios de niște pietre vechi. Vă spun, e mult mai interesat de afaceri cu petrol decât de altele. Vrea să-și găsească niște parteneri pe aici și poate să deschidă o companie.

— Care-i punctul lui slab?

Începe să-mi placă băiatul. Are încredere în mine. Știe că eu sunt tipul care cunoaște dedesubturile.

— Să zicem că i-am citit unele scrisori în care mărturisea că o duce cam rău cu banii. De aia a sponsorizat expediția arheologică. Să facă rost de faimă, dar mai ales de bănuți.

— Filantropia ajută până la un punct.

— Exact. Și furtul face restul. Dacă ar dispărea cumva giuvaierul, oare cât ar costa pe piața neagră? Enorm! De două ori enorm! Ai înota în bani.

— Și spuneți că ăsta e un motiv suficient de bun pentru o crimă.

— Normal! Mai mult decât suficient. Doar că mai e ceva în plus.

— Ce ar mai putea fi?

Știu că am să-l dau pe spate, așa că tac dramatic.

— Amorul.

— Cine-s făptașii?

Ridic degetul și desenez în aer un triunghi. Interlocutorul privește în gol, de parcă ar încerca să lege niște informații rătăcite.

—Domnișoara Stix e atrasă de domnul arheolog-șef. S-ar putea să fi tras cu urechea și să fi auzit cum acesta i-a promis un post pe lângă el, când se vor întoarce cu piatra, în plin triumf. Doar că domnul Ember e și el îndrăgostit de cuconiță. El i-a promis că dacă va șuti giuvaierul, o să-i sponsorizeze un departament întreg, la orice universitate i-ar fi pe plac. Și un pudel turnat în aur, dacă-i dă o mână de ajutor.

— Nu știu dacă așa ceva e posibil...

— Banii vorbesc, domnule inspector.

— Și ce s-a întâmplat până la urmă? Mi-ați creat acest triunghi amoros și complicat. Când începe intriga?

— Atunci când un amărât de salahor care a robotit toată ziua în căldură a dat peste ceva tare. Un cufăraș din fier. Au venit mahării, nu voia nimeni să scape ocazia. Au făcut toate mătăniile necesare și în final l-au deschis. Și mare minune, înăuntru erau bijuteriile regelui din Țara de Jos. Exact cum spun cronicile. O gemă mare, azurie, în formă de romb, și alte flecuștețe de aur și argint. Bucurie mare, s-au deschis sticle de șampanie, dar am văzut de pe atunci că ochii le sticleau și mai tare. Ăștia trei se încurcau în planuri. Se fotografiau și zâmbeau larg, își strângeau mâinile, dar aveau pumnalul ascuns la spate.

— Aceasta s-a întâmplat ziua, undeva pe la ora douăsprezece și jumătate, nu?

— Probabil. Nu m-am uitat la ceas. Țin minte că săpăturile au continuat în acel sector, sperând să mai găsească alte relicve. Se învârtea Grit ca un leu în cușcă pe lângă muncitori. Măcar un inelaș sau o brățară să-i pice în mână, ca s-o vândă prietenilor lui.

— Așadar până la apus a fost liniște?

— Dinaintea furtunii. De atunci mi-am dat seama că se va întâmpla o dubioșie. Grit i-a tot trimis pe ceilalți colegi în oraș după diferite comisioane. Unul câte unul, discret, să nu bată la ochi. Eu mi-am dat seama din prima. Ember s-a făcut că pleacă până în deșert, dar era și el la pândă.

— Și incidentul s-a petrecut undeva după ora șapte, nu?

— Cred că da. Eu am stat ascuns toată ziua și am ieșit din cortul comun cam pe când se servea cina. Țin minte că mi-era foame. M-am dus tiptil până la pânza de la cortul central. Acolo fuseseră așezate descoperirile. Grit scormonea prin cufere. După puțin, am auzit și-o voce de femeie.

— Grit și Stix.

— Îhîm. Și n-a trecut mult până s-a întors Ember. Atunci a început tărăboiul. La început, i-a luat cu frumosul, că vrea să vadă giuvaierul, că poate doamna vrea să-l picteze în detaliu, prostii d-astea. Grit bănuia ceva și a vrut să-i facă vânt. Repede și-au dat seama că voiau cam același lucru, dar în feluri diferite. Atunci Grit a scos un pistol. Cucoana a încercat să-l liniștească, să-i spună că nu e cazul să recurgă la astfel de gesturi. L-a dus cu zăhărelul, i-a făcut cu ochiul, destul ca să lase pistolul jos. Acum dom arheolog s-a simțit tare pe picioare și i-a spus lui Ember că domnița e cu el, că o să facă o droaie de bani la întoarcere și o să fie faimos. Poate i-ar fi reușit dacă nu ar fi lăsat pistolul în mâna cucoanei. Aici e răsturnarea de situație.

— Adică?

— Domnișoara schimbă taberele. Se pare că banii sunt o tentație mai mare decât o carieră academică. Se dă de partea lui Ember și pleacă amândoi cu gema. Grit rămâne pe loc cu buza umflată. Adio bani, adio premiu, adio faimă. Bun venit o viață de datorii și rușine. Și, după cum vă spuneam, l-au apucat pandaliile. Porumbeii au întins-o în oraș cu primul jeep, iar el s-a urcat în al doilea. Eu i-am pierdut, evident, când au plecat în fugă pe lângă mine. Dar am stat frumos și v-am așteptat pe voi, oamenii legii, pentru a-i da în vileag, pentru prostia lor. Pentru că mai am o bombă pentru dumneavoastră. Gema e falsă.

— Poftim?

— Aham, e o făcătură. O fi costând ea ceva, dar nu-i ce trebuie. Acum vreo zece ani, niște beduini au săpat după apă și au găsit ruinele palatului. Ce nu au spus autorităților e că au găsit un cuferaș și înăuntru bijuteriile. Le-au luat și în loc au pus un fals.

— Și gema unde e acum?

Ridic din umeri.

— Dumnezeu știe. Vândută pe un preț... uhu, de cinci ori enorm. Se spune în târg că au tăiat-o în bucăți. Până și materialul costă o avere, chiar și un ciob.

Inspectorul aproape că sări în picioare. Își ținea mâinile pe mânerele fotoliului. Părea că are o criză, se uita în toate părțile. I-am dat lovitura.

— Stai puțin, să ne întoarcem la triunghi. Mi-ai spus că cei trei s-au urmărit pe străzile orașului.

— Da.

— Și că a fost un pistol, dar nu s-a tras niciun glonț.

— Da.

— Atunci unde-i crima? Eu sunt criminalist. Pe mine m-au trimis pentru a investiga o crimă! Oamenii ăștia sunt în viață!

— Încă. Dacă-i ajunge Grit din urmă, se lasă cu țipete.

— Lasă asta, omule, mi-ai împuiat capul jumătate de oră și nu am ajuns nicăieri. Să le ia naiba de mobile și descrieri de personalități. Când i-or prinde o să-i aresteze pentru altceva, nu pentru că a fost săvârșit un omor. De ce-i toată lumea aici? Ce caută toate bocitoarele pe coridoare?

— Ah, e din cauza lui Ali. El a fost un muncitor care a dispărut acum câteva luni. L-au găsit lângă sit, mort, într-o groapă. Dar n-are legătură cu situația actuală. A mâncat ceva gătit de un bucătar german și a avut o alergie. Totul natural.

Dă cu carnețelul de masă. Se ridică în picioare.

— Incredibil. Am pierdut jumătate de oră și nimic din ce mi-ai spus nu e relevant.

— Depinde. Poate fi o poveste bună.

— Eu nu am timp de povești. Sunt inspector, mă ocup de lucruri reale și dezleg cazuri de crimă. Stai puțin, hai să vedem dacă pot să dau și eu cu-o bombă. Ceva îmi spune că tu nu ești de fapt doctor în istorie.

În acel moment, un chelner spilcuit urcă cele două trepte și veni în dreptul mesei unde stăm. Așeză elegant ceaiul înaintea mea și puse două bucățele de zahăr. Am luat lingura așezată lângă ceașcă. Am învârtit ușor în lichidul fierbinte.

— Întrebarea are legătură cu crima?

— Poate.

— Adevărul este că am titlul de doctor. Oamenii locului știu că am pornit de jos și am reușit în câțiva ani să trec pe porțile Universității din Alexandrina. Și când am ieșit, eram doctor. Suficient de titrat încât să însoțesc o expediție arheologică.

— Adevărul e că în toată povestea asta, v-ați bâlbâit cam mult când vine vorba de terminologie. Ați ezitat și nu ați pus punctul pe I. Nu sunt sigur pe titlul dumneavoastră.

— Diploma mea vă certifică, la fel și profesorii de la Universitate.

— Și ați obținut-o pe bune?

— Am și muncit pentru ea.

— Înțeleg. Și restul efortului?

Zâmbesc și sorb din ceaiul fierbinte. Mă ridic în picioare.

— Filantropia ajută până la un punct. Domnule inspector, cred că v-am oferit toate detaliile necesare. Eu am să mă retrag acum. Mă așteaptă primarul la o partidă de cărți. Și sunt aproape în întârziere. Chiar dacă mai stau cu prietenii de la universitate, sunt om de afaceri și am promisiuni de respectat.

Îi strâng mâna și dau să plec. Îmi trec mâna prin părul ciufulit de o pală de vânt. Ochii inspectorului cad pe palma mea. Vede inelul de pe al cincilea deget, cu o gemă de culoare azurie. Zâmbește.

— Și furtul face restul. Nu vă supărați dacă vă întreb, sunteți cumva de origine beduin?

— Desigur. E cumva o crimă?

Iuliu Cezar STURZA

Născut la Macea, lângă județul Arad, are studii în teologie pastorală și în istorie. Scrie proză, cronică și eseu, colaborând cu diverse reviste. A scris romanul Labirinturi de lut (2020) și volumul de nuvele Ocolul inimii și-al clipei (2021).