Una dintre cele mai sensibile probleme pe care Andrei Ungureanu le adresează în romanul Nașterea eroului (Editura Litera, București, 2022, prefață de Emanuela Ilie) este cea a identității culturale în contextul noilor forme de organizare colonială a lumii. Călătoria africanului Moussa dinspre cartierele sărace ale Senegambiei înspre "paradisul" înșelător al Parisului devine pretextul unor interogări lucide și pertinente asupra adevăratului destin al imigranților în secolul al XXI-lea și asupra modului în care seducătoarele campanii occidentale de promovare a libertății devin mijloace de abrutizare culturală a celor care au cea mai mare nevoie de această libertate.

Dacă plecarea lui Moussa spre Europa este asumată încă de la început ca un parcurs al autocunoașterii, revelația identitară propriu-zisă stă sub semnul unui drum dificil și dureros. Pentru a afla cine este cu adevărat, Moussa trebuie să treacă mai întâi proba contactului zguduitor cu Celălalt, cu o alteritate care îi oferă imaginea propriului eu doar cu prețul distrugerii ulterioare, care îi promite o identitate doar pentru a i-o deconstrui sistematic. În primele etape ale călătoriei, cunoașterea ia forma bătăilor suferite de la însoțitorii de drum, care îl obligă pe Moussa la o confruntare cu limitele propriului trup. Ulterior însă, procesul de înțelegere a eului se interiorizează, iar tânărul ajunge să își descopere convingerile și credințele sub presiunea imperativului de a renunța la ele.

O etapă decisivă în parcursul protagonistului o constituie, în acest sens, perioada petrecută la centrul de imigranți din Marsilia, când Moussa ia contact direct cu filozofia sistemului care îl acaparează și începe să își înțeleagă statutul real în raport cu centrul imperialist. Participând la lecțiile menite să îl învețe cum să fie un "imigrant model", tânărul african descoperă că primul pas în această direcție îl reprezintă tocmai lepădarea întregului său trecut și că "libertatea" pe care i-o propune noul sistem este de fapt efectul dirijat al unei alienări culturale în masă. Între imigrantul care, după toate greutățile suferite, nu și-a pierdut încă simțul critic deprins de pe băncile facultății și Georges, unul dintre activiștii de la centrul pentru imigranți, se înfiripă un dialog care depășește cu mult perimetrul dramei individuale, concentrând în sine întreaga esență a neocolonialismului.

După cum menționează Encyclopedia Britannica, termenul de "neocolonialism" a început să fie folosit după Al Doilea Război Mondial pentru a desemna controlul pe care țările dezvoltate, fostele centre imperialiste, continuă să îl exercite în mod indirect asupra fostelor colonii (https://www.britannica.com/topic/neocolonialism). În romanul lui Andrei Ungureanu, problema colonialismului este adresată în repetate contexte de protagonist, în încercarea acestuia de a găsi un numitor comun între traumele trecutului colonial și perspectivele sumbre ale prezentului. Discuțiile cu Georges îl determină pe Moussa să reflecteze cu atenție asupra statutului de facto al minorităților naționale și asupra modului în care ideologia liberalistă, fundamentată pe coordonatele declarative ale egalității și toleranței, disimulează adevăratele relații dintre centru și margine.

Pagini întregi ale romanului sunt dedicate, astfel, revelațiilor succesive de care are parte Moussa după răspunsurile lui Georges. Se vede singur, un pion neînsemnat în fața unor oameni atât de îndrăgostiți de propriile idei încât nu ezită să le impună cu forța tuturor celor asupra cărora au putere, în fața unui sistem care vindecă sărăcia debarasându-se de săraci și care doar pare că rezolvă problema imigranților, în realitate negând nevoile reale ale acestora. În memoria protagonistului reapare imaginea obsedantă a albilor veniți în țara sa natală pentru a-i priva pe autohtoni nu doar de bogățiile naturale și de libertatea politică, ci mai ales de bogăția culturală și de libertatea cugetului. Iar imaginea este cu atât mai percutantă cu cât ea pare a se desprinde de trecut și a migra în prezent. În vocea tânărului african lucid se adună vocile tuturor celor asupriți de lupta politică, într-o expresie a adevărului ultim cu privire la "noul" destin al vechilor colonii: "Ca să colonizezi un popor nu mai ai nevoie de armată, e suficient să-i cucerești mintea" (p. 184). În fond, ce valoare mai are stăpânirea oficială într-un univers în care marile bătălii au miză identitară și se dau pe teritoriul minții?

Într-o cheie de lectură postcolonială, romanul lui Andrei Ungureanu își afirmă originalitatea nu doar prin centrarea perspectivei asupra unui subiect colonial profund conștient de propria poziție, ci mai ales prin reprezentarea întrepătrunderii, la nivelul unei generații, a efectelor venite dinspre două serii de schimbări politice și ideologice. Pe de o parte, Moussa face parte dintre cei care resimt în mod palpabil consecințele economice ale apartenenței la vechile colonii. Sărăcia ilustrată în incipitul romanului evidențiază imposibilitatea acestor teritorii – și, implicit, a celor care le locuiesc – de a reveni la stadiul precolonial, imposibilitate care conduce inevitabil la fenomenul emigrării.

Pe de altă parte, generația din care face parte Moussa este supusă unui nou proces de colonizare, așa-numitul neocolonialism, care se folosește de efectele colonizării din trecut, de vulnerabilitatea comunităților afectate, spre a adânci la extrem fisura identitară a acestora. De altfel, cercetători precum A. K. Ivanova (v. Colonialism, Postcolonialism, Neocolonialism: High-Time to Shift the Focus. Science and Education a New Dimension. 2021. IX(254). 79-81. DOI: 10.31174/SEND-HS2021-254IX46-19) consideră că nici măcar nu se poate vorbi cu adevărat de o eră post-colonială, întrucât dependența colonială nu a dispărut vreodată, neocolonialismul venind, de fapt, în continuarea firească vechiului proces de colonizare. Lumea din care provine Moussa pare o lume condamnată definitiv, prinsă în cercul unei istorii care se repetă la nesfârșit și care împiedică orice perspectivă de afirmare. Din mijlocul durerii, devine limpede că Moussa nu poate fi decât un antierou, un agent al distrugerii prin ură.

Și totuși Moussa este, în egală măsură, erou. Deși nu poate distruge ordinea dominantă, protagonistul se plasează deasupra ei prin faptul că își înțelege condiția, iar această înțelegere îi dă posibilitatea de a alege. Situându-se deliberat în afara sistemului, refuzând să renunțe la propriile valori și convingeri, protagonistul devine un fel de creator: își creează un spațiu de libertate interioară într-o lume a constrângerilor. Moussa nu mai este doar o victimă a neocolonialismului, ci și un supraviețuitor.