Ai găsit? Ți-ai luat?

Nu, mamă, n-am găsit.

Nu-nțeleg, toată lumea găsește, Valeria a găsit, tu nu. Mâine vin cu tine.

Nu știu de ce te grăbești, mai e timp.

Era bine în casă, n-o mai ardea soarele de iulie. A lăsat să curgă apa în chiuveta din baie în timp ce se uita în oglindă. Și-a aruncat de câteva ori cu apă pe față. S-a așezat pe vine într-un colț din baie. De-o parte ușa închisă, de cealaltă, faianța coral. Privea marginea de jos a caloriferului, ar fi trebuit să șteargă praful. Valeria a bătut tare la ușă.

Ai adormit?

Nu s-a mișcat, a așteptat să dispară întrebarea și ciocănitul, dar s-au repetat.

Aurora, te-am întrebat ceva.

S-a ridicat sprijinindu-se de perete.

Vin.

Și-a șters fața și și-a prins părul într-un coc ciufulit.

Au aranjat masa împreună, Valeria vorbea despre criza din Grecia, era logic să se ajungă aici. I-a dat un cot s-o facă atentă și Aurora a dat din cap.

Chiar ai căutat sau doar te-ai plimbat așa, ca musca beată?

Aurora era încă năucită de la soare, alesese de fiecare dată trotuarul fără umbră și nu intrase în niciun magazin, decât la sfârșit, pentru biscuiți și ceai.

Aș vrea să vizităm Cairo.

Un semn cu bărbia a atenționat-o că-i căzuse un șervețel pe jos.

Concentrează-te, ce ți-a venit cu Cairo?

Cairo e un nume care-mi place, vreau să ajung acolo, vreau să știu cum se simte să fii în mijlocul Cairoului.

Mâine vin de dimineață, o să-ți găsim ținuta potrivită pentru nunta mea, a spus mama.

Bine, dar ce atâta grabă? a șoptit Aurora.

Nu mai spune prostii, fă un efort, da?

După ce au terminat masa, au ieșit s-o conducă pe mamă. La intrarea în bloc moțăia pe fotoliu portarul, cu capul în direcția televizorului.

Soțul nu vine azi? Îi adusesem niște bani pe care mi-i împrumutase, vi-i dau sau mai aștept?

Aurora stătea în spatele mamei și al Valeriei și-și plimba privirea pe masa portarului, dar n-a găsit decât o pereche de ochelari, o sticlă mare de Fanta, o revistă cu rebusuri și o hârtie albă cu firimituri și coji de salam pe ea. Inspiră mirosul de usturoi, se uită în altă parte și așteptă.

E mai mult plecat în provincie, s-a auzit mama.

Aurora a auzit cuvântul provincie și a zâmbit, era pentru ea un cuvânt așa vechi, nu știa că încă se folosește: merg în provincie. Ce provincie? În ce provincie ar fi putut fi taică-su? Era doar la câteva străzi distanță. Maică-sa și Valeria ieșiseră și ea a alergat după ele. Soarele nu dispăruse în provincie, era acolo unde-l lăsase, la ușa blocului. S-au pupat și maică-sa i-a repetat:

Mâine o să găsim.

A strâns-o de mâini în semn de îmbărbătare și a plecat. Aurora s-a întors spre sor-sa.

Mâine e sâmbătă, e prea aglomerat sau e închis.

A tras-o de un braț spre vitrina unui magazin cu rochii, iar Aurora s-a lăsat târâtă, a suflat în dreptul geamului și l-a urmărit aburindu-se. Vitrina întreagă era în ceață, nicio umbră de rochie nu ajungea până la ea. Era bun aburul care împingea rochiile departe. Le vedea pe vânzătoare chinuindu-se cu câte o cârpă să șteargă geamul, dar suflul venise din exterior. Valeria gesticula.

Ți-ar sta bine cu una bleu, nu?

Atunci Aurora a început să chicotească, nu exista decât aburul, nicio rochie bleu. S-a îndepărtat de vitrină cu spatele și-a intrat într-o femeie care trecea grăbită. Femeia n-a țipat la ea, doar a privit-o enervată și a trecut mai departe cu două plase din care ieșeau cozi de ceapă verde.

Mama a zis mâine, de ce să ne uităm și azi?

S-au oprit în fața unor copaci de data asta: Valeria, pentru că primise un telefon și întotdeauna se oprea când vorbea, chiar dacă era în mijlocul străzii, ea răspundea și mașinile treceau pe lângă ea fără s-o claxoneze. Acum vorbea la telefon sub niște copaci, iar Aurora se plimba în jurul lor. Se aplecau și aveau frunze alb-strălucitoare, mai dăduse o dată peste frunze alb-strălucitoare, încerca să-și dea seama când și unde. Poate era chiar același loc, poate era altă țară și alt timp. Telefonul Valeriei s-a închis și frunzele au redevenit verzi, cuminți, unite de crengi, unite de trunchi, unite de rădăcini.

Să mergem.

Și au plecat. Erau probleme la atelier, nu ajunseseră toate echipamentele. Părul Valeriei se schimba din roșcat în violet imediat ce se enerva, nu suporta oamenii care nu făceau exact ce promiteau. Când au ajuns, Aurora s-a plimbat un timp prin toată camera, erau amuzante obiectele al căror sens nu-l înțelegea, dar îi dispărea repede orice interes. O privea pe sor-sa aplecată peste o piscină în miniatură, care trebuia să se ridice singură la numite intervale de timp și să se golească într-un bol de sticlă fumurie, să se răsucească și să revină ca să se umple iar. Ceva nu funcționa și piscina se golea, dar nu reușea să revină singură la locul de plecare. Un băiat stătea și el aplecat lângă părul violet al Valeriei și își mișca mâinile sub piscină. Aurora s-a întors și a ieșit din galerie, prefera curtea cu nisip alb și iarbă adusă din Anglia. O mirosea de fiecare dată și mirosea ca orice altă iarbă. S-a așezat pe unul dintre scaunele improvizate din cuburi de plastic turcoaz și galben, apoi și-a trecut mâinile prin iarbă. Era fină și înțepa, ar fi vrut s-o lase pe ea să aibă grijă de iarbă, și-a scos carnetul cu schițe din geantă, privea fix iarba și trasa liniile unei fețe de copil timid. Dacă privea iarba, n-avea cum să deseneze altceva decât un copil timid, o fată cu mâinile ascunse la spate, cu rochia lipită de ea de la vânt. Se muta de pe un cub pe altul ca să aibă perspective diferite.

Când a ieșit, Valeria i-a luat caietul.

Ca să desenezi asta, puteai să stai și înăuntru.

Ochii Aurorei erau întrebători. S-a ridicat și au lăsat în urmă curtea și galeria. Atunci a sunat iar telefonul Valeriei. Când a terminat de vorbit, au continuat drumul.

Era tata, voia să știe când ne vedem, i-am spus că tu trebuie să-ți cumperi ceva.

A pus ceasul să sune la opt, să aibă timp să ude florile și să mănânce liniștită. Florile erau împărțite, cele cărora nu le știa numele erau ale Valeriei, iar cele două azalee erau ale ei, le alesese cu un an în urmă. Iubea azaleele, le luase dintr-o grădină cu flori de vânzare. În ziua în care le luase nu se întâmplase încă nimic. Mirosise câteva flori și rămăsese lângă un leandru și un lămâi, erau înalți cât ea, unul avea flori, celălalt lămâi adevărate. Le mângâia pielea de soare și ar fi vrut să culeagă una. Niciodată nu culesese o lămâie. Se uitase doar în toate părțile să știe dacă cineva ar fi văzut-o, nu era nimeni în afara ei. În mijlocul grădinii văzuse o duzină de azalee, își plimbase mâinile și ochii de la una la alta, era greu, voia doar una. Până la urmă cumpărase două și, când se îndrepta spre ieșire, apăruse de sub un gard un câine negru cu o labă albă. Dădea din coadă și își arunca botul în toate părțile. În urma lui alerga o femeie în pantaloni și șorț.

Cum ai scăpat, mă? Vino-napoi că n-ai voie în grădină, o superi pe donșoara, vino mă, aici, eu cu cine vorbesc, ești turc?

Câinele se potolise după ce-i linsese Aurorei degetele de la picioare.

La opt a sunat ceasul, a mâncat liniștită și a udat azaleele. Pe urmă a început să se plimbe prin casă, erau atâtea de făcut într-o sâmbătă. Putea să dispară înainte să se deschidă ușa. Ofta la fiecare pas și își ștergea mâinile pe fustă. Cu coada ochiului a văzut ușa balconului. A scârțâit și un val de căldură a înconjurat-o. Balconul era mic, cu fiecare an se micșora, i se părea că n-ar mai fi putut vreodată să stea întinsă acolo. La zece ani putea să stea lungită în balcon cu picioarele într-un lighean cu apă ca să se răcorească. Maică-sa o lăsa să stea acolo toată după-amiaza. La ora nouă maică-sa a intrat în casă și Valeria a ieșit din dormitor.

Sunteți gata?

Aurora a închis și a deschis și a închis iar ușa balconului.

E prea devreme, niciun magazin nu e deschis, unde s-alergăm așa?

De data asta era de acord și Valeria, care s-a aruncat pe canapea și-a început să strige:

Cafea, cineva să-mi aducă o cafea, două, trei.

Lentoarea Valeriei înainte de prima cafea o împingea pe Aurora în cel mai îndepărtat colț al casei, nu reușea să fie sora docilă care face cafeaua pentru că nu suporta cafeaua. Din bucătărie s-au auzit zgomote de apă, de cafetieră, de turnat în cești, de frigider deschis și închis, și maică-sa a apărut cu două cești cu cafea cu lapte. Asta-i dădea timp, era bine să-și bea încet cafeaua, toată ziua dacă se putea. S-a apucat să șteargă praful în biblioteca din camera ei. O făcea încet, trăgând cu urechea la mișcările din sufragerie. De ce nu puteau rămâne unele lucruri cum erau și să se schimbe doar altele? Vocea maică-sii și mormăitul Valeriei însemnau doar niște cafea vărsată pe masă. Sor-sa se tânguia.

De ce să ne supărăm din atâta lucru?

Aurora nu voia să creadă că magazinele erau deschise, unele chiar așteptau cu ușile la perete. Soarele împungea geamurile și rochiile din vitrine nu se vedeau bine. Maică-sa a tras-o după ea, în timp ce Valeria se sprijinea de vitrină. Înăuntru țipa întunericul și Aurorei toate rochiile i se păreau la fel, rochii desenate de un copil fără talent. Punea mâna pe câte una și se înțepa într-un șir de paiete aurii, apoi și-o retrăgea brusc. Maică-sa scotea câte una și o întindea.

Du-te și probeaz-o.

Răspunsul venea în timp ce privirea Aurorei alerga spre ieșire.

Să ne mai uităm, e abia primul loc în care intrăm.

Du-te și pune-o pe tine, de-asta am venit.

Era o rochie grea, a târșâit-o după ea până în cabină. Cabina era un pătrat mic înconjurat de o cortină, o cabină de saună, niciun geam, nicio gaură, nicio crăpătură prin care să se strecoare afară. Fermoarul rochiei grele aurii era o locomotivă înțepenită. Voia să strige: chestia asta nu merge, s-o arunce și să fugă. Atârna într-o parte și paietele o zgâriau, așa că a tras cortina cu un zâmbet:

Uite, na, cum stă.

A călcat apăsat cu sandaua pe rochie.

Mă-mpiedic în ea.

Voia să tragă cortina și să scape, dar maică-sa o privea încruntată.

Stai dreaptă, vine foarte bine, cu niște tocuri n-ai de ce să te împiedici, întoarce-te.

S-a rotit rapid și și-a mișcat umărul ca să-i alunece o bretea.

Uite cum cade, n-o să stau să-mi aranjez bretelele toată seara.

Oftatul nervos al maică-sii a încurajat-o să se retragă, scăpase de rochie, a așezat-o pe umeraș, a mângâiat-o și i-a zâmbit. Au ieșit tocmai când Valeria își azvârlea al doilea pantof cu piciorul: l-a balansat de câteva ori spate-față, spate-față și l-a proiectat pe acoperișul unei mașini al cărei șofer a trecut fără să știe ce se întâmplă.

De ce-ai făcut asta, cum o să mergi acum?

Câteva secunde Valeria a țopăit ca să le arate cum, și își mișca degetele picioarelor în toate direcțiile. Au mers mai departe și de câte ori apărea o băltoacă sau o denivelare, Valeria întindea mâinile în lateral, iar Aurora și maică-sa își puneau umerii la dispoziția ei ca s-o treacă peste obstacol.

Uite, uite, intrați acolo, le-a îndemnat.

Era un magazin cu o vitrină largă, cu zeci de manechine cărora le lipsea capul. Toate erau dezbrăcate și de una dintre mâini, pe care o țineau ridicată, atârna câte o rochie. Au intrat, și un clopoțel a sunat s-o trezească pe fata care ațipise lângă manechine.

Sigur aici găsim. Mâinile mamei se mișcau cu repeziciune și a ales deodată șase rochii.

Fugi și probează.

Erau prea multe, cum să găsească ceva fiecăreia, planul ei era una pe magazin. Le-a apucat și le-a târât după ea. De data asta, cabina era cât bucătăria lor și avea un covor vechi verzui, oglinzi pe trei laturi și o canapea cu margini ondulate. A așezat rochiile pe canapea și s-a trântit lângă ele. Privea în oglindă: ea și un tenculeț de materiale, s-a întins cu picioarele peste ele, tavanul era prea alb, și-a pus o mână peste cap și își mișca picioarele peste ce-ar fi trebuit să probeze. Ar fi putut să adoarmă ca fata de lângă manechinele despuiate.

Gata? Intru. A îmbrâncit-o de pe canapea vocea maică-sii. Pierduse timpul și nu-și pregătise apărarea.

Un moment, încă nu. A ales-o pe cea portocalie, niciodată nu purta rochii portocalii. Era bine, era prea strâmtă și-i lăsa spatele gol, nu suporta rochiile cu spatele gol. A deschis ușa cabinei și a arătat un rânjet larg și ironic.

Uite-mă, e bine, nu?

S-a rotit și a rămas câteva secunde cu spatele. Maică-sa s-a plimbat în jurul ei, cu fata care încă se freca la ochi și spunea uitându-se spre geam:

Vine foarte bine rochia, chiar foarte bine, s-a vândut bine, e o rochie frumoasă.

Aurora a ridicat mâinile ca să arate cât de strâmtă era, dar maică-sa nu s-a lăsat.

Dacă-ți pui o eșarfă la spate, nu-i nicio problemă.

Atunci a făcut câțiva pași prea mari și rochia s-a ridicat de tot.

Bine, pune-ți alta.

Au urmat cea verde, culoarea rochiei Valeriei, cea galbenă care atrăgea toate musculițele, cea cu buline, care-i amintea de o rochie pe care i-o luase taică-su din străinătate, cea albă, cum ar fi putut să vină ea în alb, și în final cea neagră, cum ar fi putut să vină în negru. După a doua rochie, fata din magazin se retrăsese cu două căscaturi lungi spre scaunul din spatele manechinelor. Fața maică-sii se schimba după fiecare rochie, s-a abținut până au ieșit, și-a izbucnit, ridicând-o pe Valeria de pe o bancă unde încerca să-și lungească un braț ca să-și facă un selfie pentru dimineața de cumpărături.

Cum nu-ți place niciuna? Nu pricep, ce-o fi așa de greu să iei o rochie și gata. Oamenii rezolvă atâtea lucruri în fiecare zi și tu nu poți s-alegi o rochie.

Aurora s-a gândit că oamenii rezolvau poate ceva, dar în momentul ăla toți se opriseră și se uitau la ele trei: Valeria cu picioarele desculțe, căutând poza decisivă, maică-sa încercând să facă pe cineva să priceapă ceva și ea uitându-se la lume cum se uită la ele. Ele în centru și cercuri concentrice tot mai largi de oameni privindu-le, până departe, în Buenos Aires, unde oamenii se opriseră și ei să înțeleagă de ce Aurora nu putea să-și găsească o rochie, ca toată lumea. Ridicaseră toți din umeri, poate-i dăduseră dreptate mamei, poate-i făcuseră cu ochiul Valeriei în semn de ți-a-reușit-poza, poate încercaseră s-o încurajeze din ochi și sprâncene pe Aurora, chiar dacă n-aveau habar ce e cu ea.

Au inspirat toate trei aerul trimis din Buenos Aires și au mers mai departe, fiecare crezând că lumea trebuie să-i dea dreptate ei și doar ei. La fiecare câțiva pași maică-sa spunea: nu înțeleg cum de…, la fiecare câțiva pași Valeria spunea: când ne oprim?, la fiecare câțiva pași Aurora se uita înapoi. S-au oprit la o cofetărie cu miros de cofetărie de pe vremuri cu prăjituri de pe vremuri și un ventilator care scârțâia și ducea valul cald dintr-o parte într-alta. Pe vremuri, când mânca prăjituri, era sigură că n-o să aibă nevoie de o astfel de rochie. Blat-cremă-blat-cremă într-un triunghi în fața Valeriei, coș de tartă, fructe lipite prin gelatină era prăjitura maică-sii, un pahar mare cu apă era pentru Aurora. Când au terminat, s-au auzit palmele maică-sii bătând ferm în masă, farfuriile au sărit și s-au aliniat una lipită de cealaltă, iar stropii din paharul cu apă au împroșcat tapițeria.

Au ieșit toate trei și cofetăria s-a retras în alte vremuri cu mirosurile ei.

Contează atitudinea, dacă-ți spui: acum găsesc cea mai frumoasă rochie, o găsești, dacă-ți spui: nimic nu-mi place, nimic nu găsești.

I-a dat Aurorei două palme de energizare pe spinare, și ea a început să îngâne: cea mai frumoasă rochie. Nu s-a putut stăpâni și-a continuat: dar totuși de ce vă grăbiți.

Când maică-sa și Valeria s-au oprit brusc, și-a dat seama că iar spusese ce nu trebuie. Sor-sa a alergat până la ea și-a apucat-o de bărbie.

Ce-i cu tine? N-ai înțeles nimic?

Călcase în ceva și-și ridica pe rând picioarele și-și scutura tălpile de praf.

Ba am înțeles, dar cred că.

Că ce? Că nimic.

Mâinile Valeriei se înfipseseră în umerii Aurorei și o zgâlțâiau. Șuvițe de păr o gâdilau pe față și încerca să-și elibereze mâinile ca să și le dea la o parte.

Eu știu că ai dreptate, că are dreptate, dar eu știam că vor fi mereu împreună.

Telefonul maică-sii sunase, se îndepărtase și n-auzise nimic din tânguiala Aurorei. Soarele bătea și în colțurile de umbră și pe Valeria o frigeau tălpile, așa că a schimbat subiectul.

Du-te și ia-mi niște pantofi până termină mama cu telefonul.

Când s-a uitat împrejur, Aurora a văzut doar un magazin cu pantofi bărbătești și a râs.

Intră și ia-mi orice, e prea fierbinte, acum!

S-a plimbat țanțoșă printre rândurile de pantofi bărbătești până când vânzătoarea a venit la ea.

Căutați pentru cineva?

A ales o pereche de mocasini gri.

N-aveți și numere mai mici? Adică dacă e un bărbat cu tălpi mici, foarte mici?

Erau un număr mai mare, dar Valeriei nu-i mai ardeau tălpile, acum mergea cu un pas înaintea lor. Ușa magazinului era deschisă, Aurora s-a uitat din depărtare și măcar în imaginația ei a distins un scaun mare în ușa deschisă și o mătură și mai mare de care era agățată o foaie: Facem curățenie, nu intrați sau un afiș mare: Nu mai avem rochii. Erau multe variante mulțumitoare. Scaunul inexistent și ușa deschisă larg nu erau printre ele. Totuși era întuneric, Valeria a întrebat imediat de ce și o fată a răspuns: patronul e ecologist, facem economie, aprindem lumina doar treizeci de secunde după de vă puneți rochia ca să vă vedeți.

În timp ce o auzea pe maică-sa repetând: asta îți place?, Aurora vedea prin ușa deschisă strada rumenită. Pe bulevardul principal se plimbau oameni care nu căutau rochii. Treceau voci de femei și vuiete de mașini. Ceva trebuia să facă așa că a scos la întâmplare o rochie și a ridicat-o.

Asta e bună?

Au dat din cap că nu în același timp și Valeria și maică-sa. Găsise soluția, ea trebuia să propună ce știa că ele trebuiau să respingă. A scos încă una și încă una, tot mai repede și tot mai aproape de ele fără să le lase timp să descopere ele vreo rochie. Până la urmă Valeria a dat buzna afară, iar maică-sa a urmat-o după câteva secunde. Ea încercase, ele fuseseră prezente la efortul scormonitor, mergeau toate trei la pas prietenos.

Au cotit și au nimerit tocmai pe Strada Rochiilor. La intrare era o boltă scundă pentru care s-au aplecat toate trei. Rochiile ieșiseră în stradă, atârnau pe manechine roșii și negre sau se balansau pe umerașe ordonate pe câte o bară legată la capete cu niște corzi ce atârnau de la un etaj al clădirii laterale. Rochiile de pe dreapta erau toate albe sau bleu-gri, rochiile de pe stânga erau de toate culorile. Cum au intrat pe stradă, ochii mamei s-au luminat, trebuia să se găsească ceva. Din loc în loc era câte un ventilator roșu. Aurora a încercat să repete metoda de la ultimul magazin, dar nu i-a mai mers, maică-sa dădea imediat la o parte rochiile pe care i le arăta și îi băga în față altele.

Fugi și probeaz-o pe asta. Și pe asta. Ia-o și pe asta. Ce era bine era lipsa oricărei vânzătoare, toate erau poate pitite în interiorul clădirilor urmărind cu ochi critici toate mâinile care se ștergeau de toate rochiile sau poate că nici nu existau vânzătoare pe Strada Rochiilor. Nu existau nici cabine, doar locuri înconjurate de copăcei, cu câte o oglindă la opt copăcei, doi pe fiecare latură. Crengile lor țineau loc de umerașe și unele rochii fuseseră abandonate pe ele, ba cineva chiar își uitase și un sutien roșu pe o creangă mai înaltă. A probat rochiile, una după alta, i-ar fi plăcut să le ia pe toate, erau moi și calde, i-ar fi plăcut să le poarte într-o altă zi. Cum nu se hotăra și se uita în toate direcțiile, cum Valeria se așezase în fața unui ventilator și se învârtea fără oprire, maică-sa a trebuit să aleagă.

Asta e bună, s-o luăm, să nu mai pierdem timpul.

Când a deschis ușa uneia dintre clădirile de pe margine, Aurora a rămas în urmă. Nu se vedea nimic, geamurile erau acoperite de tot felul de reclame și hârtii. A ieșit maică-sa și, după ea, un băiat rumen și doapeș. Și-a pus mâinile mici și grăsuțe pe rochia din brațele Aurorei, a-ntors-o pe toate părțile și-a dat mândru din cap.

Nu e de la mine, e următorul magazin și doamna e plecată în pauză. La auzul cuvintelor, Aurora s-a văzut țopăind cu rochia în brațe, nu era vina ei, vânzătoarea lipsea și nu puteau să stea s-o aștepte. A pus rochia la loc.

În timp ce maică-sa o trăgea mai departe pe Aurora, Valeria sărise la următorul ventilator, mai mare, mai rapid și mai roșu. De data asta au fost luate măsuri de siguranță, primul lucru maică-sa a intrat în clădire, a scos o fată albă și subțire și a întrebat-o care erau rochiile ei. Fata își vântura ambele mâini în sus și-n jos, tocmai își dăduse cu ojă pentru a treia oară în ultimele trei ore. A făcut semn cu capul de unde până unde erau rochiile ei. Pe urmă s-a lipit de Valeria lângă ventilator ca să-și usuce mai bine unghiile.

Ai înțeles, din rochiile astea îți alegi una, oricare.

Se lăsase liniștea peste stradă. A oftat, a suspinat, și-a șters fruntea pe care-i cădeau șuvițe de păr blond spălăcit, s-a uitat în partea opusă și și-a pus mâinile pe rochii. A nimerit un umeraș agățat invers și l-a scos. Dacă trebuia să aleagă, măcar să fie umerașul invers. Rochia avea paiete și mici pene roz lipite de sus până jos și totuși era foarte ușoară. Dacă n-o simțea, era ca și cum nici n-avea o rochie. N-a vrut s-o probeze, fata cu unghiile proaspăt refăcute insista.

Mergeți și probați-o, să n-aveți surprize dup-aceea.

Aurora a dat din cap: asta era rochia. Sprâncenele maică-sii s-au ridicat în timp ce fata i-a aranjat-o într-o pungă de hârtie și i-a înmânat-o cu un zâmbet.

Nu mai folosim pungi de plastic, trebuie să punem și noi grăuntele nostru de nisip la…

S-a oprit, ceva îi furase ideea, le-a zâmbit iar și a continuat să dea din mâini. Când au tras-o pe Valeria după ele, au observat că ațipise în picioare în bătaia ventilatorului. Mergea îmbufnată și bombănea.

De ce n-am mai stat? Tocmai începea un vis frumos, nu știu despre ce, dar sigur frumos. Erau toate trei la fel cum plecaseră dimineața, doar că de mâna stângă a Aurorei sălta o pungă de hârtie în care se zbătea o rochie cu paiete și pene roz.

Până în ziua nunții nu s-a atins de punga îndesată în șifonier. Când o întrebau dacă a probat-o, răspundea senină: Da, da, vine perfect. Când în sfârșit a sosit momentul s-o ia, a descoperit că ușile șifonierului se înțepeniseră, trăgea cât putea, scârțâiau, nechezau și dădeau înapoi. S-a încruntat la ele și cu chiu, cu vai a reușit să întredeschidă una dintre ele, dar știa că așezase punga exact în partea opusă și era întuneric în șifonier. Și-a strecurat mâna dreaptă și a încercat să ajungă la pungă. N-a reușit. Ușa s-a mai deschis câțiva centimetri și și-a strecurat jumătate de corp înăuntru, venea un miros de cremă de plajă de la una dintre bluzele de sus. A atras-o și s-a strecurat cu totul în șifonier, era destul spațiu, crezuse că nici nu încăpea și acum avea deodată loc să se și plimbe, etajerele se retrăseseră și umerașele se lipiseră unele de altele în timp ce baza șifonierului se tot lărgea. Nu mai era doar mirosul de cremă de plajă, începuse să bată soarele și ea s-a ascuns după un umeraș. Și-a amintit pentru ce intrase. A început să pipăie. Știa exact unde o așezase, locul era gol, poate căzuse sau se mișcase. S-a lăsat pe jos și-a început să caute prin nisip și printre bărcile scorojite care apăruseră între timp. Dacă ar fi fost doar haine, căutarea s-ar fi terminat imediat, dar în colțurile bărcilor se ascundeau tot felul de obiecte: erau plase de pescuit și cutii de lemn. A început să-și strige rochia, i s-a părut ceva normal, dacă voia să fie găsită, răspundea, dacă nu, se ascundea mai bine. N-a primit niciun răspuns. A găsit un mal de mare, în fond dacă rămânea aici, nici n-avea nevoie de rochie și de ce n-ar fi rămas. Lângă ea, în apă, au apărut două fetițe, una cu părul blond spălăcit, cealaltă cu părul portocaliu strălucitor, râdeau și se stropeau. Una a călcat pe ceva și a țipat, cealaltă a strigat mai tare până când lângă ele au apărut părinții, au verificat că talpa fetei era salvată și au început să râdă de sperietura lor. Fata cu părul portocaliu a început și ea să râdă și să se joace în apă, în timp ce părinții s-au îndepărtat și fata cu păr spălăcit era încă supărată și căuta prin apă cauza nefericirii ei.