Inițial, începuse să sforăie ca un tractoraș. Unul din ăla micuț care începe, ușor-ușor, să urce pe miriște. Două minute mai târziu, era deja un T34 angajat deplin în bătălia de la Kursk.

Mi-am amintit de comparațiile astea astăzi, pe când îmi căzuse sub ochi, din aleatoriul netului, un fel de studiu despre sforăit – posibile cauze și remedii. Mi-am amintit cea mai sforăitoare întâmplare din viața mea!

S-a petrecut, cândva, demult, pe vremea când mergeam, vineri noaptea, la slujbele unei mănăstiri aflate prin județul Neamț. Cum serviciul liturgic începea pe la 10-11 seara și dura până târziu spre dimineață, deplasarea presupunea să zăbovești peste noapte. Aveam mereu parte de niște chilii albe, mirosind frumos a busuioc și bun. Acolo, de regulă, adormeam ca în copilărie, brusc și adânc, precum un prunc. În noaptea cu pricina, deși veneam după o zi foarte încărcată și era, cred, la aproximativ două-trei ceasuri după miezul nopții, mă descopeream, miraculos, înviorat, fără pic de oboseală. Din oraș plecasem trei, da, toți trei, vorba lui Coșbuc, fiecare cu Plevna și Smârdanul lui, deciși însă la unison să ne mai primenim sufletul prins în diverse ambuscade zilnice, dispuse, se pare, ca redutele-capcană ale lui Osman Pașa, câte două-trei una după alta, acolo unde te-ai fi așteptat să fie doar una.

Se vede însă că unul dintre cei trei, adică eu, eram pesemne cel mai plin de mundan și trebuia să fiu cel mai abitir căznit să fac din mucigai prețuri noi, la cumpăna nopții... Dar să nu anticipăm.

Chiliile în care poposisem erau dispuse cumva concentric. Camera mea era perete în perete cu cea care-l găzduia pe unul dintre pelerinii cu care plecasem la drum. "Eu cam sforăi", îmi zisese el în mașină, așa, în trecere. N-am băgat de seamă ce poate însemna acel "cam sforăi". Aveam însă să aflu curând.

Pe atunci n-aveam telefon. Să fi avut, n-avem net. Habar n-am, nu-mi trecuse prin cap să mă uit, dar probabil priză era. Dar ce să fac la ea? Să ascult Radio Erevan? Oricum, când începuse "vecinul" să sforăie, orice ai fi putut face într-o noapte de insomnie nu mai era posibil! Pentru că după Kursk a urmat Stalingradul. Bine, cronologic vorbind, bătălia Stalingradului a avut loc după manevrele de la Kursk, dar aici am vrut s-o fac și eu puțin pe Eminescu care, la rândul lui, plasase de la sine putere în Scrisoarea a III-a, bătălia de la Nicopole înaintea celei de la Rovine. "Să dea greutate victoriei obținute de Mircea cel Bătrân", zicea profa de română când se ajungea la momentul astral, general valabil pentru orice poem, fie el romance sau epic: "ce a vrut să zică poetul în versurile acestea?". Eu mă poticneam mereu când intra în viteză "La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns…" pentru că, având și damblaua cu istoria la preferate, știam că pe vremea când era plasat dialogul imaginar dintre Baiazid și principele valah, taberele nici măcar nu se strânseseră, darmite să și-o mai ia în freză cu ducii lor burgunzi și orgolioși cu tot... Poștii... ar mai fi avut o șansă, dar, na!, nu citiseră Scrisoarea a III-a!

Oricât divagam în minutele alea, istoria sforăitului din acea noapte mergea în forță mai departe. Dar ce zic eu mergea? Rupea! Șenile victorioase deschideau drumul forțelor aliate la Al Alamein, urma contraofensiva din Ardeni, atacul-surpriză de la Pearl Harbor se suprapunea lansărilor atomice de la Hiroșima și Nagasaki! Bat cu pumnul în perete. O dată, de două ori. Ne-am întors la agricultură: Un tractoraș pe miriște urca ușor... Apoi, în două secunde, se dezlănțuie iadul. Tresărind, îmi zic că așa se arată unui mare păcătos ca mine: zgomote infernale, când mugete de vite, când porci scăpați la jir, niscai sugrumări lente cu lațul pentru regii luați prizonieri ori pentru rudele cu sânge albastru și poftă de purpură, na, cum era la modă pe vremuri... Dau cu piciorul în perete. O clipă, liniște! Liniște de ogor proaspăt afânat. Apoi, brusc, mugetul Tartarului, erupția de la Pompei, toate bormașinile universului sfredelind în toate ritmurile posibile nouă a câte nouă cercuri dantești, timp în care ai timp să înțelegi că e vremea să te pocăiești cu adevărat pentru că la o așa prefață, ferească Sfântul de cuprins...

Nu mai rabd. Ies ca mânat de Gorgone, fără să mai privesc înapoi, nu de teamă că m-aș transforma în piatră, ci că m-aș fărâma în bucăți. Abia acum mă simt sleit. Nu sleit, bătut de-a binelea. Mă doare fiecare fibră a corpului. În ochi parcă am săgeți de foc. Capul îmi vâjâie de parcă, tanchist fiind, am fost izbit de un obuz care a repercutat forța exploziei în carcasa proprie.

E dimineață de-a binelea de acum. Văd în bradul falnic din față niște veverițe. Ca să-mi treacă timpul încep să le număr. Îmi ies când patru, când zece. Cam mare diferența, îmi zic. Apoi îmi trece prin cap: Dar dacă nu e vorba de nicio veveriță? Trece pe lângă mine, foarte grăbit, un monah. Se oprește preț de o clipă și dă din cap admirativ: "Așa, așa... mai rar, credincioșii care se trezesc la ora asta pentru utrenie!". În câteva secunde se aud clopotele, toaca... Ce balsam, ce muzică divină! Îmi plăcuseră întotdeauna, dar acum mi se păreau de-a dreptul serafice! Cu gândul să fur măcar vreo juma’ de oră de somn, bat ușor la ușa chiliei celuilalt amic cu care venisem la mănăstire în seara precedentă. Când să ciocănesc a doua oră mai convingător, tocmai aud un zgomot lent, ca de tractoraș care începe să intre în brazdă. O iau la trap! Ajung din nou în fața bradului cel falnic. Erau de fapt șase. Șase veverițe. Călugărul care trecuse grăbit și bătuse toaca, s-a întors val-vârtej și dintr-o mișcare mi-a întins un pumn de nuci. Le-am mâncat pe îndelete cu micuțele, bunele mele tovarășe din zori de zi. Ronțăiau, iar ronțăitul lor, nebelicos, agerimea privirilor, îmi păreau a fi reprezentarea unei terapii întremătoare. Pe drumul de întoarcere le-am povestit celor doi amici, cu o vervă pe care mi-am dat seama din priviri că n-o înțeleg deloc, de ce am luat eu notă mică la română pentru că mă încăpățânam să susțin: "Nu, nu, Nicopole după Rovine, după, da?".