nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

RMN

— Bună seara, îmi cer scuze, poate voiați să închideți. Nu stau mult. Am venit doar să mă rog puțin și plec. Știu, nu sunt un enoriaș al acestei biserici. De fapt, nu am o biserică la care merg. Intru rar, când și când. Atunci când sufletul e plin și dă pe afară. Uite, azi am venit fiindcă am visat un înger care avea aripile negre. Nici nu știu dacă era înger. Era un fost amic, dar avea aripi. Negre. Mi-a zis cineva să merg la o biserică să aprind o lumânare. Aveți lumânări?

Femeia mică, aproape invizibilă în hainele acelea gri, nu îi răspunse. Continua să strângă într-o găleată mucurile de ceară din sfeșnicele care străjuiau icoanele mari de lemn din fața altarului.

— Lumânări, de unde pot cumpăra niște lumânări? încercă Doru ceva mai tare, arătând spre găleată.

Femeia își mișcă atunci buzele icnind, fără să scoată vreun sunet și îi făcu semn să o urmeze. Intră în chioșcul cu icoane, cruciulițe și alte podoabe bisericești și îl întrebă pe degete câte lumânări voia.

— Păi, știu și eu, dați-mi trei.

Apoi își dădu seama că femeia nu îl aude și îi arătă și el prin geam trei degete. Plăti și se îndreptă, la întâmplare, spre o icoană ce înfățișa un sfânt care aducea un pic cu taică-su. Se așeză în genunchi, își împreună mâinile a rugăciune și zise:

— Doamne, iartă-mă!

Vru să aprindă o lumânare, dar fu tras de mânecă de femeie care îi făcu semn să meargă afară. Da. Așa era. Își aminti de acele cutii negre cu nisip pe care scria pentru vii și pentru morți.

Când ieși din biserică se întunecase de-a binelea. Un vânt primăvăratec adia aducându-i în nări un miros îmbătător de lămâiță și regina nopții. Nu știa care era regula, pentru cine să aprindă mai întâi, pentru vii sau pentru morți și atunci decise din respect să se gândească la cei ce nu mai erau. Avea trei lumânări. Una pentru maică-sa, una pentru taică-su și una pentru el. Dar oare se cuvenea să aprindă și pentru el? Gestul i se păru ridicol și atunci decise să lumineze drumul amicului cu aripi negre. Nu mai știa nimic de el, poate că murise, poate că nu. Vântul stinse una dintre lumânări. O lăsă așa, își mai făcu o cruce și plecă spre casă.

Imediat după Revoluție, încercase o afacere cu marfă adusă din Turcia, piramide și sahariene, dar eșuase lamentabil, piața fiind deja saturată. Lucrase apoi ca traducător la un birou notarial, apoi la Bingo, dar curând înțelese că banii de care avea nevoie să își deschidă un bar unde să pună The Doors și Creedence și să aducă bere adevărată din Germania, nu poșircă turcească, nu se făceau din rulmenți vânduți pe malul Bosforului. Acceptase un post de profesor suplinitor la școala din cartier unde preda engleza unei clase de treizeci de copii. Titularul era în concediu de maternitate, dar urma să revină în toamnă și să îl zboare cât colo. Dădea și meditații, dar banii câștigați de abia îi ajungeau de țigări și de o Cola la doi litri. După moartea mamei, vânduse pianina din casă unei studente la Conservator. Luase pe ea cinci mii de lei, pe care îi cheltuise în mai puțin de o lună, pe țoale și pe o combină Akai. Timpul trecea, iar visul său de a fi patron de bar îi mai dădea târcoale doar în timpul orelor de curs când ațipea la catedră.

Serile și le petrecea în Club A, printre studenți și, din vorbă în vorbă, află că un fost coleg de facultate își vânduse un rinichi și luase pe el un pogon de bani. Își deschisese o fermă de struți, undeva pe lângă Sebeș, de unde era de loc.

Nu îi era frică de cuțit. Prin clasa a XII-a făcuse o operație de apendicită. Știa cum e. Iar cu un rinichi bun puteai trăi bine mersi, ca unchiul Sandu, care o ducea așa de vreo cinci ani, de când se operase de cancer. Totul era să fii compatibil. Nemții cică plăteau cel mai bine. Vreo 30.000 de euroi. Păi, cu banii ăștia putea porni afacerea. Ochise deja o fostă Alimentara transformată după Revoluție în butic, pe care visa să îl cumpere și să îl transforme în bar. Sau poate ar fi fost mai bine să ia doar terenul. O să închirieze și un tir. Pentru început, unul îi era de ajuns.

Săptămâna următoare se duse la primărie să întrebe concret care erau pașii de urmat. Într-o lună reuși să adune toată documentația, costurile, planurile și tot ce ținea de deschiderea afacerii. Apoi plecă la Sebeș.

Când ajunse la fermă, își găsi colegul cocoțat pe parii țarcului, aranjând niște sârme desprinse. Câteva păsări uriașe se plimbau de colo-colo, căutând hrană, în timp ce gâturile lor neverosimil de lungi se mișcau într-o parte și alta.

— Stai acolo, Dorule, să nu te capseze Tanța! E perioada de ouat și ăștia sunt ai naibii de răi. Mi s-a întâmplat să zbor și doi metri după ce m-a lovit unul. Nu e de joacă! Hai că ies și eu acum.

Cei doi intrară în casă, iar Gelu aduse din bucătărie o sticlă de vin și două pahare.

— Felicitări, omule! Văd că ți-a ieșit treaba binișor, zise Doru. Dar cum ți-a venit ideea asta cu struții? Se câștigă bine?

— Carnea de struț e la mare căutare. E o carne roșie, nu conține grăsimi, iar la gust e dulceagă. O vând la abator la Sebeș. Ăia achiziționează pui de la toate fermele de struți din țară. Apoi o valorifică pe lanțuri de restaurante în străinătate. În Elveția, Germania, Franța, Olanda. Om m-am făcut! Din carne se mai prepară și mâncare pentru câini și pisici. Hai că nevastă-mea a pregătit o musaca de struț de te lingi pe degete. Ai mâncat vreodată?

— Nu, dar te rog, nu te deranja. Eu am venit să vorbim despre ceva foarte serios.

— Auleu, stai că mă sperii! Hai, ia mai bine și bea din vinișorul ăsta!

— Cum a fost?

— Ce să fie?

— Operația. Cât a durat până ți-ai revenit?

— Ce operație?

— Cu rinichiul.

— Ce rinichi, frate? Te-ai îmbătat? Că nici n-ai gustat încă.

— Păi, de unde ai avut banii de afacere? Eu așa am auzit. Că ți-ai vândut un rinichi.

— Taci, să nu audă nevastă-mea, zise bărbatul în șoaptă. Vino!

Doru îl urmă în hol, apoi cei doi coborâră în beci. Gelu răsuci întrerupătorul și încăperea se lumină. Se așezară pe două butoaie și bărbatul începu să vorbească precipitat.

— Rinichiul a fost a lui socru-meu. A avut un accident și a intrat în comă. L-am internat la București, la Municipal. Maricica nu știe. Un doctor de acolo mi-a propus afacerea. El a luat 3000. Eu restul. Dacă vrei te pun în legătură cu el. Dai și tu 10 la sută. Taci, că vine nevastă-mea!

— Și oul e foarte sănătos, nu conține colesterol, schimbă Gelu brusc subiectul. Dar un om nu poate să mănânce un ou. Dintr-un ou mănâncă zece persoane, păi nu? Cojile fără embrioni le vindem în Bucovina. Cei de acolo le vopsesc și le vând pe piața din Europa pentru târgurile de Paște. Nu se aruncă nimic. Ghearele merg în China, e 200 de dolari kilogramul. Se folosește la medicamente. Din pene se fac ornamente pentru nunți, baluri, evenimente.

— Ce faceți aici? Nu veniți la masă, că se răcește musacaua și e păcat de ea. Ce? S-a terminat vinul, că nici nu v-ați atins de sticla de sus, zise Maricica, privind iscoditoare în jur.

— Nu, dragă. Am coborât să îi dau din ălălalt, de anul trecut, că Doru bea sec. Și ne-am luat la vorbă. Hai, că urcăm acum.

De la întâlnirea de la fermă trecuse un an, iar Doru aproape că uitase de povestea cu rinichiul, când, într-o bună zi, fu sunat de un bărbat care se prezentă cu numele de Silviu.

— Sun din partea lui Gelu Panaitescu, cel cu ferma de struți.

— Da, vă rog, spuneți.

— Mi-a zis de dumneavoastră. Dacă vă mai interesează oferta, ne putem întâlni mâine, pe la opt, să discutăm detaliile. La Salonul Spaniol, pe Calea Victoriei, lângă Biserica Albă. Știți unde e?

A doua zi, Doru ajunse cu un sfert de oră mai devreme la întâlnire. Intră timid pe ușa restaurantului fițos și se așeză la o masă. Își comandă o bere și se mută cu scaunul ca să poată supraveghea intrarea în local. La telefon, Silviu îi spusese că e pensionar, că avea șaptezeci de ani, început de chelie și ochelari de vedere. Nimic care să trădeze natura adevărată a ocupației sale. Sau poate o fi chiar medicul. Nu cunoștea detalii. Zicea că va purta un sacou cadrilat. Chiar când se întreba dacă făcuse bine că acceptase întâlnirea, în restaurant intră un bărbat scund, îndesat, cu o față lată de broscoi și doi ochi albaștri, măriți de lentilele unor ochelari cu ramă aurie. Acesta veni întins spre el, se așeză pe scaun și începu direct:

— Trebuie să ne mișcăm repede. Ți-am și găsit un pacient. Plătește baban, douăzeci de miare. Știi, legal ați putea face transplantul doar dacă ați fi rude. Cum nu sunteți, mergeți la un notar în fața căruia declarați că faceți parte din aceeași familie. Simplu. De internare, formalități, mă ocup eu. Scuză-mă că te-am luat la per tu, dar crede-mă, e mai sănătos așa, la chestii din astea avem nevoie de încredere. Eu sunt Silviu, dar mi se zice Kermit, zise bărbatul și întinse mâna.

— Doru. Îmi pare bine. Da, m-ați luat cam tare. Eu...

— M-ai.

— Cum?

— M-ai. M-ai luat cam tare. Ți-am zis. Uită politețurile. Când ai nevoie de mălai?

— Păi, nu știu. Nu e grabă. Adică eu voiam să îmi deschid un bar, dar asta a fost mai demult. Acum nu știu, aș putea să mă mai gândesc?

— Nu. Ți-am spus că ți-am găsit pacient, adică, unul care să fie de încredere, că la ăștia de pe liste nu mă bag. Dacă nu vrei tu, merg la altul.

— Și cine e?

— Un neamț. Din Nürenberg. Ce noroc pe tine, o să vezi și Germania. Dacă te descurci, poate rămâi acolo un timp, mai strângi cașcaval, pe lângă ce iei de la noi. Ia zi, te bagi?

— Păi și cam pe când ar fi operația? Cum ajung acolo? Ceilalți medici nu își vor da seama, directorul spitalului?

— N-ai tu treabă. Stai liniștit că nu ești nici primul, nici ultimul. Avem baza legală. Sunteți rude. Iar testele de compatibilitate le facem aici. Uite, ai aici un plic, să nu te răzgândești. Săptămâna viitoare mergem la notar. Apoi, dacă e totul bine la analize, îți faci bagajul. Dacă nu, te bag în așteptare până îți găsesc pe cineva compatibil.

Doru luă plicul și îl băgă în buzunarul de la spate al blugilor.

— Ce faci, ai înnebunit, bagi în buzunar două mii de coco? N-ai și tu o geantă, ceva?

— Două mii? N-am venit pregătit, nu știam că...

— Stai, uite ia servieta mea, dar lasă-mă să-mi scot actele. Mi-o aduci când ne vedem data viitoare.

Ajunse acasă și așeză servieta pe masa din sufragerie. Îi desfăcu curelele și scoase plicul. Numără douăzeci de bancnote de o sută de dolari. Îi mirosi. Își imagină posibilitățile nelimitate ale traseului acelor bancnote. Bani murdari, mirosind a buzunare umede, a coji de semințe, a mâini de bișnițar cu cămașă hawaiiană sau a mameloane de dansatoare la bară. Unii îi bagă la ciorapi, chiloți, saltea, sertarul cu medicamente, cutia milei. Aceia, însă, erau noi. Miroseau a cerneală și solvenți utilizați la tipărire. Or fi falși, gândi îngrijorat Doru și îi mai numără odată. Niciodată nu atinsese atâția bani. În săptămâna ce a urmat a mituit mai întâi un funcționar din primărie, obținând toate documentele necesare deschiderii unei firme: actul constitutiv, dovada de sediu, cazierul fiscal, dovada depunerii la bancă a capitalului social, tipul firmei, domeniul de activitate: baruri și alte activități de servire a băuturilor. Cu restul banilor urma să rezolve problema autorizațiilor, furnizorul de bere (poate chiar după operație, în Germania), transportul. Va începe cu trei angajați și va munci cot la cot cu ei. La un bar va avea nevoie de câteva echipamente: o mașină pentru cuburi de gheață, o râșniță de cafea, un storcător de fructe, un aparat pentru frappe, poate o vitrină frigorifică.

În ziua dinaintea plecării, Doru se trezi neașteptat de binedispus. Directorul școlii îi aprobă demisia fără prea multe întrebări, iar el îi răspunse absent, cu mintea la cocteilurile exotice pe care le va pregăti și, coincidență sau nu, de undeva de afară se auzea Love her madly. Pe seară intră în prima biserică ce-i răsări în cale, se rugă și aprinse trei lumânări.

— Bună dimineața! Ce faci tinere, ești pregătit?

— Bună dimineața! Sigur, sunt gata! Uitați, aveți aici servieta pe care mi-ați împrumutat-o.

— A, geanta mea, mulțumesc, dragul meu, poți să o păstrezi. O să pui în ea rezultatele analizelor medicale. Hai, doctorul Negulescu ne așteaptă.

Pe drumul spre spital, Doru începu să viseze iar cu ochii deschiși. Era poate și un mecanism de apărare în fața unei frici neexprimate. Vocea doctorului îl trezi brusc din reverie:

— Ați mai făcut RMN?

— Nu.

— Sunteți claustrofob? Va trebui să rezistați în tub, să nu vă panicați. Altfel, o luăm de la capăt. Și eu la cinci plec. Aveți un buton, dacă simțiți că nu mai puteți, apăsați-l și eu opresc mașinăria. Dar vă recomand să nu o faceți. Haideți, urcați. Va fi bine!

Doru rezistă cu brio. Pe toată durata investigației imagistice nu făcu decât să se gândească la barul său. La cum va arăta. La playlist-uri și la prieteni. Oare cum or să fie scaunele? Înalte, cu picior metalic? Sau mai bine bănci? Să îi dea o tentă hippie sau rock? O să atârne viniluri pe pereți. Nu. E fumată asta. Poate ceva gen MASH? War-zone? Îl trezi din reverie vocea doctorului.

— Rinichii au formă de fasole și au aproximativ 10-12 cm lungime, cam cât un pumn strâns. Sunt așezați retroperitoneal, de o parte și alta a coloanei vertebrale, sub diafragmă, apărați de un strat de grăsime. Rinichiul stâng vine în contact cu stomacul, splina, pancreasul, iar cel drept, dacă l-ați fi avut, ar fi venit în contact cu ficatul și duodenul.

Doru nu realiză imediat ce anume îi explicase doctorul. Auzise toate cuvintele, dar partea cu "dacă l-ați fi avut" se pare că trecuse prin el. De abia când se încheie la cămașă și văzu privirea dezamăgită a medicului, se trezi la realitate.

— Adică cum? Eu nu am decât un rinichi?

— Așa s-ar părea. Așa v-ați născut. Nu sunteți singurul, dar e totuși ciudat că nu v-a zis nimeni până la vârsta asta. Îmi pare rău, sincer. Domnul Silviu? Puteți intra.

— Stați un pic, dar plămânii? Sunt amândoi?

— Da. Sunt la locul lor.

— Și poți trăi doar cu unul?

— Poți, dar e mai dificil decât cu un rinichi.

— Bun. Cam cu cât se vinde unul?

Narcis AMARIEI

Prozator bucureștean, a debutat editorial cu proză scurtă în 2021, cu volumul Popicăria de piatră.