Revistă print și online

Fenomenologia și societatea viitorului

Cristina Cîrtiță-Buzoianu

Opinii

Nr. 153 / 64 (serie nouă) / 20 martie, 2023

Plecând de la postulatul de pe frontispiciul templului din Delphi "cunoaște-te pe tine însuți" și continuând cu paradoxul lui Socrate "știu că nu știu nimic", umanitatea a căutat neîncetat să răspundă la întrebările esențiale în raportarea la univers și divinitate. Cunoașterea, ca demers inițiatic, plasează omul la intersecția între senzorial și rațional, între adevăr și falsitate, între știință și credință. Limitele cunoașterii omenești au fost îndelung analizate în filosofie, metafizică, gnoseologie, epistemologie și știință, pentru ca în final să descoperim pe lângă toate diferențele specifice, mai ales interconexiunile care ne determină să înțelegem ceea ce știința își asumă drept orizonturi necunoscute. Adevărul, ca deziderat al științei, rămâne un ideal de neatins, dar căutat permanent, care în cele mai multe situații se mulțumește cu grade ale adevărului.

Logica clasică bazată pe "adevăr și fals" a fost înlocuită treptat de logica modală, cea a "necesității și posibilității" și de logica imaginarului și cea a rațiunii. În mitul peșterii lui Platon, realitatea era confundată cu o pseudorealitate, lumea ideală nefiind accesibilă oricărui individ. Raportarea umilă în fața universalului, inutilă (Mitul lui Sisif) sau sfidătoare, care ne transformă uneori în supraom (Nietzsche), a făcut ca drumul cunoașterii să fie unul controversat. Aici intervine și limita pe care raționalul o atinge în confruntarea directă cu experiența și încercarea de a universaliza informația. Dualitatea naturii umane își spune cuvântul, așa cum Kant își asuma la finalul Criticii rațiunii pure: "A trebuit să suprim știința pentru a face loc credinței" (Kant, 2019: 911).

Intuiția, senzorialul, imaginația, imaginarul și fantasticul sunt la fel de importante în descoperirile științifice. Aceste noi componente fie analizează realitatea concretă dintr-o altă perspectivă decât deducția logică, fie ne conduc spre o nouă realitate transcendentală. Imaginarul ne definește, din punct de vedere antropologic, tot la fel de mult cum o face și rațiunea. Intrăm, astfel, pe terenul fenomenologiei care leagă studiul imaginii de imaginație și imaginar. Dacă imaginația se aplică la nivel individual, imaginarul se referă la colectiv. Analiza filosofică a celor două concepte face posibilă introducerea unei noi realități, în opoziție cu cea actuală. Imaginea nu e o simplă imitație, ci o reconstrucție, la fel cum realitatea actuală, cea percepută senzorial, face posibilă apariția a hiperrealității sau a irealității.

Jean-Jacques Wunenburger în Utopia sau criza imaginarului descrie cât de important este imaginarul în demersul omului de a cunoaște universul: "a imagina înseamnă să treci dincolo de marginile lumii și ale istoriei printr-un joc pluriform și univoc de simboluri, înseamnă să redescoperi plasticitatea și profunzimea lumilor visate, care ne vindecă de istorie, fără să abolească în mod magic finitudinea ontologică, întotdeauna gata să iasă la suprafață (...) Distorsiunea dintre real și ideal este tocmai această gaură neagră în care imaginația nu poate decât să proiecteze experiența incontrolabilă a visurilor sale lipsite de scop" (Wunenburger, 2001: 276).

O introspecție în realitatea contemporană ne relevă faptul că suntem la intersecția cu noi realități care ne amenință să ne invadeze certitudinile. Apariția tehnologiei a determinat și o criză a umanității: pe de o parte, omul a fost înlocuit de mașini, roboți, dispozitive, pe de altă parte ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de realitatea pe care o cunoaștem, o explicăm prin teorii, axiome și postulate. Demersul acesta de a căuta permanent lucruri noi, atracția către imposibil și descoperirea unor noi orizonturi, schimbă în mod radical paradigma cunoașterii. Nu mai vorbim despre un subiect dornic să cunoască obiectul, ci de un subiect care, prin apel la imaginație, creează noi obiecte care reconstruiesc lumea. În viitorul apropiat, procesul educațional nu se va mai axa pe reconstrucția trecutului sau explicitarea prezentului, ci pe construirea unei noi realități prin folosirea instrumentelor digitale. Realitatea prezentă, percepută senzorial, este înlocuită de realitatea virtuală sau cea augmentată. Roboții, imprimantele 3D, camerele termice, ochelarii tridimensionali, dronele au devenit instrumente educaționale. Cultivarea imaginației, mediul online, rețelele sociale, inteligența emoțională, abilitățile de comunicare încep să creeze noi meserii. Dezvoltarea inteligenței artificiale încă nu a suprimat componenta umană, însă o obligă să se adapteze la noile tehnologii. Universitatea viitorului presupune regândirea procesului educațional. Noile generații trebuie formate prin alte metode de formare. Apelul preponderent la tehnologie și utilizarea "open access" în procesul de predare, incluziunea socială, dezvoltarea soft skills, inteligența emoțională sunt doar câteva direcții impuse de societatea actuală. Roboții și softurile vor face să dispară în câțiva ani multe dintre ocupațiile tradiționale și vom avea noi sfere de interes: designer de voce UX, manager de proiectare case inteligente, specialist în personalitatea gadgeturilor.

Cât de pregătită este societatea pentru ceea ce urmează? Din ce în ce mai mult și totuși mult prea puțin. Mult pentru că dacă nu te adaptezi, ești exclus, puțin pentru că suntem refractari la orice tip de schimbare. Schimbarea presupune să renunți la ceea ce te mulțumește în prezent. Și indiferent de promisiunea pe care o face schimbarea prin plusvaloarea pe care o aduce, preferăm ceea ce cunoaștem deja.

Umanismul se îndepărtează din ce în ce mai mult de realism și intră în sfera imaginarului. Nu mai contează realitatea în care trăim, ci cea pe care o proiectăm prin aspirații, credințe, tehnologie. Și cum temporalitatea ne definește natura umană, suntem cel mai mult ancorați în viitor. Trecutul nu mai există și este greu de reconstruit, prezentul nu poate fi explicitat în momentul în care este trăit, în timp ce viitorul ne seduce tocmai prin misterul care îl învăluie. Apetitul omului către necunoscut, mister și noutate este greu de stăpânit de către rațional. Aici imaginarul își găsește locul propice pentru a se dezlănțui. Fuga de cotidianul care ne nemulțumește face posibilă hiperrealitatea: în mediul online, în laboratoare, în viața de zi cu zi.


Bibliografie:

  1. Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, București, 2000;

  2. Kant, Immanuel, Critica rațiunii pure, Editura Paideia, București, 2019;

  3. Wunenburger, Jean-Jacques, Utopia sau criza imaginarului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.

Cristina Cîrtiță-Buzoianu