Îmi amintesc și acum, cu un mic surâs de această dată, o vorbă care a circulat și a terorizat generații întregi de liceeni, a unei stimabile profesoare – chimia și prostia ucid România. Într-un spirit ușor ludic, i-aș cere permisiunea de a împrumuta zicala ce a și consacrat-o de altfel, să o reprofilez și să aduc în discuție un subiect sensibil – egomania și nesimțirea ucid omenia. Și aș mai adăuga aici și vorba unui mare actor francez, Maurice Chevalier, Rar se întâmplă ca oamenii răi să fie fericiți. Se otrăvesc cu propria lor răutate.

Dincolo de miile de probleme pe care le poartă lumea literară asemeni unui corpus bubonic și pe care puțini au curajul să le verbalizeze în spațiul public (nu este cazul, cel puțin acum, să le enumăr), apare și un aer macedonskian (amintindu-mi aici de spiritul de autolatrie pe care îl emană fără resentimente) pe care unii filologi și-l încorporează propriei identități, autoînvăluirea într-o manta a narcisismului absolut. Sigur, autoreprezentarea se clădește pe mecanisme ce se sprijină și pe capacitatea individului de a se aprecia pe sine, dar totodată și pe cea de a se evalua corespunzător și a păstra un dram de modestie. Aici discuția este mult mai amplă, însă nu vom extrapola.

Nu de puține ori (din păcate) m-am izbit de aroganța și narcisismul unor persoane ajunse câtuși de puțin recunoscute pentru aportul – mai mult sau mai puțin calitativ – adus sferei artei. Folosesc aici artă cu sensul ușor generalizator, incluzând aici literatura, critica ș.a.m.d.

Voi spune pentru început că, personal, scriu din plăcerea de a scrie. Scriu despre ce îmi pică în mână și spun, fără să mă tem de reacții, exact ce îmi vine în minte. Nu mă feresc de reproșuri și nu mă tem de autorii care se pot simți lezați de considerațiile mele. Totodată, nu mă intimidează părerile colegilor mei de breaslă care pot, sau nu, valida ceea ce spun.

Cel mai dureros, totuși, este să asist la momente în care discuțiile ponegritoare vizează tinerii la început de drum, tineri artiști, cu speranța și inocența unui copil care face primii pași într-o lume care pândește meschină, care lasă condeiul să lunece după cum le dictează inima, ori când aceste reproșuri și denigrări se îndreaptă către mentorul care i-a sprijinit și și-a sacrificat timpul și energia întru valorificarea discipolilor, fără a aștepta la schimb recompense materiale. Pentru acești mentori (da, zic mentori, gândindu-mă la ceea ce spunea Goethe), relația dintre discipol și maestru are la bază "afinități elective" și se clădește pe sentimentul iubirii (mă refer aici la agape – ἀγάπη, poate chiar philia – φιλία sau storge – στοργή, în termenii grecești).

Ceea ce din exterior pare a fi (sau ar trebui să fie) o muncă de echipă în numele valorilor culturale, o colaborare menită să țină piept celor care calcă în picioare educația, erudiția, cultura, s-a transformat acum prea mult timp într-o luptă acerbă pentru propria validare. Colegi de breaslă aruncă cu noroi în camarazii lor, ridicându-se și exercitându-și puterea, doar pentru a-și demonstra că sunt cineva. Iar la finele zilei, singurătatea și ura sunt singurii companioni ai acestora...