Deși era perioada Crăciunului, aproape întreg cartierul era cufundat într-o beznă atipică acelei perioade. Dacă în anii trecuți luminile multicolore spărgeau geamurile și se revărsau peste zăpada de afară care le amplifica, acum, totul era mut. Nici măcar luna nu se lăsa văzută și se ascundea în spatele unor nori obezi care erau pe cale să înece cartierul într-o ploaie înghețată.

Singura lumină intermitentă venea de la etajul trei al unui apartament modest, proaspăt dat în chirie. Un brăduț mic, din plastic alb, era acoperit de globuri roșii, beteală verde și luminițe care se stingeau și se porneau, de fiecare dată, în altă culoare.

Camera era învăluită într-un albastru liniștitor, ca, mai apoi, să cadă în întuneric. Apoi, un galben bolnav, ca de flegmă, punea stăpânire pe cameră, mergând spre un inevitabil sfârșit. După beznă, venea un verde pur, ca aerul dimineții, dar și acesta se rostogolea curând în noapte. La final, roșul care parcă picta pereții cu sângele de după lovitura finală, aștepta puțin înainte să arunce totul în întunericul infinit. Ciclul se repeta la nesfârșit în liniștea nopții.

Vibratul telefonului lui Paul putea să scoale chiar și morții. Tânărul se învârti de două ori în pat și îl ridică. Zgomotul infernal se opri după ce reverberă pentru câteva momente în camera friguroasă.

Primul gând care îi veni lui Paul înainte să își deschidă ochii spre albul orbitor fu Adela. Ea trebuia să fie. Voia să își ceară scuze și să îndrepte lucrurile dintre ei. Voia ca totul să fie exact ca la început. Paul era sigur de asta.

Deschise brusc ochii, moment în care se întâmplară mai multe lucruri în același timp.

Puritatea luminii spintecă bezna din cameră, provocându-i lui Paul două lacrimi timide.

Mesajul Adelei nu era nicăieri pe ecran, singura notificare începând cu Update Software.

O înjurătură ieși dintre buzele tânărului, care poate fi atribuită oricărui eveniment anterior.

Un horcăit flămând se auzi în cealaltă cameră.

Paul lăsă telefonul pe noptieră și înjură din nou. Ambele evenimente anterioare primiră ceea ce meritară. Se ridică din pat și privi pe geam, cum făcea adesea în nopțile în care nu putea să doarmă. Dar, în loc de televizorul mereu pornit al doamnei de la parter, camera cu o lumină intermitentă vișinie a prietenei sale de la etajul cinci și restul luminițelor de Crăciun din blocul de vis-a-vis, Paul văzu un bloc părăsit în întuneric. Privi spre celelalte blocuri, niște namile de beton trist, toate cu ochii închiși.

Se întoarse și apăsă întrerupătorul. Întuneric. S-o fi luat curentul se gândi, înainte să-i vină în minte acel horcăit auzit parcă în vis. Acel gând se contopi cu râsul iubitei sale, care îi era atât de drag și care erau acum atât de similare încât fiori reci îi trecură tânărului prin tot corpul.

Dar, cu un cartier fără curent, cum se făcea, totuși, că din cealaltă cameră scăpărau lumini intermitente? Paul simți un strop de frică în sânge, acel mic strop pe care îl simți când trebuie să bei un pahar de apă în miezul nopții și nu știi cine sau ce te așteaptă în bucătărie sau cine, sau ce, te privește din spate de îndată ce oprești lumina.

Ieși din dormitor în holul ce despărțea cele două camere și își băgă capul, cu frică, în cealaltă cameră. Brăduțul era la locul lui și luminițele din jurul lui pulsau ca o inimă bătrână, lăsând umbrele lungi ale mobilei să se întindă pe tavan, ca și cum ar fi vrut să scape în noapte. Paul scană rapid camera de la stânga la dreapta și înapoi. Dacă la prima trecere nu observă nimic, la a doua, o umbră grea se ascundea în spatele canapelei.

Picătura de frică se transformă rapid într-un pahar mult prea rece ca să-l ții în mână și îi spălă tot sângele din vene.

Cu fiecare schimbare a luminii, umbra horcăia și se mișca. Acele două secunde de întuneric erau pentru Paul ani întregi în care era înghețat într-un corp care nu era al lui și erau momentul perfect ca umbra să se apropie.

Roșul puternic se stinse și întreg cartierul era acum în întuneric.

Atunci când albastrul dătător de speranță lumină camera, în locul umbrei era Adela. Veni să își ceară scuze. Era goală și pură, cu părul lung și negru atârnându-i peste sâni, zâmbea inundată de lumina albastră. Gheața din Paul se topi și tânărul făcu un pas în față, lacrimi fierbinți căzându-i pe obraji. Adela ridică mâna spre el, făcându-i semn să se apropie și el o ascultă. O prinse de mână și o trase aproape, apucând-o de șolduri, iar buzele lor se întâlniră, moment în care...

...bezna veni din nou ca un vânt năprasnic. Simți un gust amar, iar acel horcăit contopit cu râsetele fetei îl zgâria din nou pe creier.

Galbenul plin de suferință inundă camera, și, în locul Adelei, Paul îmbrățișă și sărută un demon. Cu un miros infect și piele putredă, demonul strângea cu niște brațe subțiri și îl afunda pe Paul în carnea lui. Tânărul simțea cum pielea lui devine una cu cea a demonului. Țipă, dar în zadar. Norii obezi de afară începură să se scuture și glasul lui Paul era contopit cu cel al demonului. În scurt timp, aveau să fie o singură masă de carne galbenă și puturoasă. Paul trase o ultima gură de aer înainte să se afunde cu totul în carnea putredă. Simți îmbrățișarea tot mai puternică a haosului, când…

Verdele dădu naștere unei întregi păduri în camera sa și îndepărtă orice gând absurd. Adela, acum cu părul legat la spate, așa cum îi plăcea lui, îl sărută cu ardoare. Degetele ei îi mângâiau fața și el o îmbrățișă strâns. Erau goi amândoi. Adela își apropie buzele pline de urechea băiatului, lăsându-i în urmă același gust amar și șopti fierbinte Îmi pare rău. Tânărul o strânse și mai tare și o sărută puternic, vrând parcă să intre cu totul în ea, când întunericul veni din nou.

Lăsă pădurea verde în schimbul unei peșteri reci. Un miros oribil aproape îl făcu să vomeze, dar Paul înghiți plin de rușine. Același râs demonic contopit cu surâsul iubitei sale arunca ecouri din inima peșterii, iar, când roșul sângeriu veni la viață, peștera se preschimbă în micuța lui sufragerie.

În fața lui stătea acum ceea ce Paul ar fi descris ca fiind o formă umanoidă fără piele. Avea carne roșie din care picura sânge, brațe lungi și slăbănoage, o burtă plină și rotundă care sta să se crape, un piept uriaș cu rânduri de dinți grotești și ochi negri abisali. Dar, mai neliniștitor, era structura feței care se schimba constant. Prin fața lui Paul treceau chipuri ale vecinilor, chipuri pe care nu le-a mai întâlnit, Adela și chipuri grotești din adâncul pământului.

Înfrânt și gol, Paul reuși să zâmbească de fiecare dată când chipul Adelei se făcea văzut și tânjea după acel întuneric liniștitor. Voia să plutească pe o mare neagră, cu un cer negru deasupra pentru infinit.

Creatura zâmbi cu cele o mie de fețe și își deschise pieptul într-o gură nemiloasă. Sub lumina roșie, stropi de sânge mânjiră pereții și dinți îngrozitori plescăiră cu poftă.

Ultima față înainte ca întunericul să acapareze din nou camera fu cea a lui Paul, pierdută printre celelalte, aproape imposibil de distins. Roșul se stinse, iar acum, întreg cartierul era cufundat într-o beznă atipică acelei perioade. Doar luna ieși timid dintre norii care se scuturau. Era albă ca laptele, cu o peliculă roșie, aproape transparentă deasupra, ca și cum o picătură de frică ar fi căzut peste ea.