Relația dintre valoare și succes are, în literatura autohtonă, un specific al ei, inconfundabil, de neregăsit în alte literaturi. Avem în vedere, desigur, succesul de vânzări de carte al unor autori, în caz că-i posibil așa ceva pe piața de carte de la noi, dublat-potențat de așa-zisul succes de critică, cuantificat prin cronici elogioase în reviste prestigioase și premii literare naționale.

Ca să putem spune cum se justifică, prin valoare, acest gen de succes, trebuie, bineînțeles, să știm ce este valoarea literară și cu ce se mănâncă ea, ca să zic așa. E bine de spus, din capul locului, că, la noi, se mănâncă pe stomacul gol sau cu un pahar de tărie, cu absolut orice. Cu alte cuvinte, la noi, valoarea rezultă din niște politici literare de cumetrie care au început să se configureze și să se consolideze încă de la instaurarea realismului socialist în literatură și în celelalte arte, importat de la sovietici și aplicat la noi cu mai multă osârdie decât au făcut-o ei.

Am spus-o în mai multe rânduri și nu mi se pare prea mult să repet: literatura română funcționează, de vreo optzeci de ani, după un canon valoric de ordine interioară, care își pierde valabilitatea în afara granițelor. Un canon în mișcare, cum catadicsesc să-l numească unii corifei ai criticii de ieri și de azi, mâncători de rahat de anduranță, spre a-și justifica dezinvoltura cu care scuipă ce au lins cândva, sau ling ce au scuipat, pentru a se menține în fruntea bucatelor. Canonul valoric, însă, ce să ne facem, nu se mișcă. Nici în afara granițelor, nici în interiorul lor. Canonul valoric al romanului modern, bunăoară, a rămas nemișcat, neschimbat, de la Flaubert și Tolstoi, până la scriitori contemporani precum Mo Yan, Philip Roth, Gabriel Garcia Marquez, Orhan Pamuk sau Ismail Kadare.

Formulele narative, stilistice, temele se modifică și variază amețitor, sub amprenta originalității scriitorilor, în timp ce canonul valoric, atunci când este atins, există, rămâne neclintit. Valoarea poate fi recunoscută mult mai greu decât succesul și, de aceea, se pretează a fi lesne negată, deturnată, din nepricepere sau cu bună știință, în virtutea acelor politici de cumetrie invocate mai sus, care fac legea în literatura română.

Teoretizând, însă, mai greu ne-am putea face înțeleși. Realitatea de pe terenul valorilor literare se cere analizată-aprofundată prin exemple concrete de scriitori al căror succes este sau nu este dublat de valoare sau exemple de scriitori valoroși care n-au succesul meritat, având, în schimb, minima șansă de a fi recompensați de posteritate.

Zilele trecute, am văzut pe fb o postare în care cineva se mira de ampla campanie de promovare a celui mai recent roman al lui Michel Houellebecq, Anihilare. Se întreba respectivul dacă valoarea romanului poate justifica o astfel de promovare... Genul ăsta de postare intelectualistă cu damf elitist, un sport de masă, la o adică, în România, e un mod de a te băga într-o ciorbă de al cărei gust nu ai habar. Altminteri, Houellebecq are promovarea pe care o merită. El este un bun exemplu de scriitor contemporan al cărui succes e justificat cu asupra de măsură de valoare. El nu are nevoie de confirmarea noastră, noi, în schimb (câți?), avem nevoie de cărțile lui. Ar fi interesant de știut în ce tiraj a apărut Anihilare în România și câte exemplare s-au vândut. Câteva mii, în cel mai bun caz. Asta în vreme ce, în Franța, romanul a apărut în ianuarie 2022, într-un prim tiraj de 300.000 de exemplare, după care au urmat, rapid, numeroase traduceri.

Să trecem, însă, la partea serioasă a discuției despre relația dintre valoare și succes, focalizând-o spre spațiul autohton. Spun serioasă, deoarece e ca și cum ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. De-a lungul timpului, literatura română s-a spânzurat în mai multe rânduri, iar cei care au încercat să îi taie funia n-au avut parte de o soartă prea bună. S-o luăm din interbelic, când s-au afirmat, la noi, mai mulți scriitori de valoare certă decât în următorii șaizeci-șaptezeci de ani. Să-i amintim doar pe Eugen Ionescu, Cioran și Eliade, care, spre deosebire de colegi de-ai lor de generație, la fel de talentați, au avut șansa de a-și desăvârși cariera în occident. Dacă ar fi rămas în plânsul și scrâșnirea dinților ce se instalaseră în România după al Doilea Război Mondial, în cel mai bun caz, ar fi dispărut ca scriitori, dar e foarte posibil să fi înfundat pușcăriile comuniste, fiind acuzați, printre altele, exact pentru operele lor publicate înainte de instaurarea noii ordini ideologice și a realismului socialist, care făceau noua lege a relației dintre succes și valoare în literatura română. Să ne amintim că, în acea perioadă, s-a pronunțat o sentință de condamnare la moarte pentru Radu Gyr, ca autor al poeziei Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane. Asta în timp ce autorii publicați în acea perioadă au avut un succes de pomină, tiraje mari, drepturi de autor substanțiale și notorietate publică de excepție, asigurată de critici politruci ce vegheau linia ideologică. Exista o armată de astfel de critici. Numele lor era legiune. Țin să amintesc aici un singur nume: Ovid Crohmălniceanu, o piesă de bază din acea mașinărie care a produs sute de tone de maculatură, rămas în cărți și după trecerea perioadei negre a realismului socialist și după căderea comunismului, când a publicat o cărțulie de memorii intitulată Amintiri deghizate, în care arăta cât s-a luptat el pentru propășirea literaturii române și pentru care nu s-a găsit nimeni să-l scuipe. Asta pentru că românii și, mai ales, oamenii de cultură din România, ce să ne facem, își respectă și-și iubesc valorile.

Simulacrul de dezgheț ideologic de după venirea lui Ceaușescu a adus unele schimbări în relația dintre valoare și succes în literatură. Unor scriitori precum Marin Preda, Eugen Barbu, Constantin Țoiu și alții, poeți, mai ales, li s-a îngăduit să aibă succes și notorietate pe măsura valorii. Nu oricum, însă, ci pupând mâna care le dădea să mănânce. Mai direct spus, mâncând căcat în contul partidului unic și în contul lui Ceaușescu, un obicei al locului care a proliferat și după dispariția partidului și a lui Ceaușescu.

Să stabilim, totuși, care este prototipul scriitorului de succes din România, atât în comunism, cât și în postcomunism și având o posteritate pe măsură. Literatura și cultura de la noi și românii, în general, nu-l vor uita prea curând pe Adrian Păunescu. Vânzări de carte, notorietate, promovare și autopromovare. Un succes enorm, acoperit, în ce măsură, de valoare? O întrebare de o sută de puncte. Debutul lui Adrian Păunescu a fost al unui poet extrem de talentat care promitea o operă valoroasă. Cel mai bun volum al său, Istoria unei secunde, a avut un prim tiraj care a fost dat la topit înainte de a ajunge pe piață, din pricina conținutului său subversiv. N-avem decât să presupunem că acela a fost momentul când Adrian Păunescu a înțeles că trebuie să își gestioneze talentul într-un anume fel, devenind, astfel, versificatorul militant-patriotard pe care îl știm, mâncător de căcat de anduranță pe la mesele potentaților comuniști și postcomuniști, iubit și adulat de aproape toți românii. Un detaliu semnificativ: când a fost depus în sicriul său de douăsprezece mii de euro, în holul Casei Monteoru, sediul Uniunii Scriitorilor, la vremea aceea, timp de trei zile, s-au perindat la căpătâiul lui niște zeci de mii de inși, printre care multe personalități culturale, politice și sportive. Cum-necum, am fost martor al acelui pelerinaj de o efervescență incredibilă, grație situației mele unice de scriitor cu domiciliul temporar în sediul USR. După trei zile, când Casa Monteoru se pare că n-a mai făcut față, sicriul cu poetul național a fost dus la Ateneul Român, unde a mai stat o săptămână pentru ca românii să-și ia rămas-bun de la el. Concomitent, în fața multor așezăminte de cultură din țară, case de cultură, teatre, biblioteci etc. au apărut în jur de o sută de monumente sculpturale, capete, busturi sau basoreliefuri, reprezentându-l pe poetul național...

Astfel, s-a încheiat un boom al succesului literar de la noi, de o amplitudine care nu va mai fi atinsă vreodată. Ceea ce nu înseamnă că scriitorul român nu mai are acces la succes în perioada actuală. Avem autori autohtoni care nu se mulțumesc numai cu succesul de stimă, ci se vând în zeci și sute de mii de exemplare, adică mult mai bine decât traducerile din Houellebecq sau traduceri ale unor laureați ai Nobelului literar. De-a lungul ultimilor treizeci de ani, s-au vândut în jur de un milion de exemplare din cărțile lui Pavel Coruț, pe care l-a urmat, îndeaproape, cu tiraje mari, Irina Binder, Igor Bergler, Ileana Vulpescu și alții, precum acela căruia i-am uitat numele, cu romanul Suge-o, Ramona!, vândut într-un milion de exemplare, după care s-a făcut și un film de succes. Ce ar fi, totuși, de spus, despre acești scriitori cu succes de vânzări, în privința valorii? În primul rând, că scrierile lor au o legătură extrem de firavă, ca și inexistentă, cu literatura.

În contrapartidă cu autorii de mai sus, avem, în momentul de față, scriitori valoroși care nu doar că nu au succes, dar nu beneficiază de o minimă vizibilitate.

Dat fiind că în România nu este nevoie de literatură și de scriitori adevărați, singura șansă a acestora de a avea succes ar fi să fie promovați, prin traduceri, la edituri prestigioase din Occident, pe filiere și bani publici care, de o bună bucată de vreme, urmează o singură cale.