"Îți scriu pentru că e singurul mod în care mă pot exprima direct, fără să-mi fie teamă de consecințe. Să sperăm că nu vei judeca aspru decizia mea și vei înțelege ce-ți voi spune. De trei ani am primit foaia cu parafa. Nici acum nu știu dacă a fost pe bune sau nu. Mi-au băgat placa cu tulburare emoțională, pe lângă alte rânduri de medicamente, cantități și intervale. Aș vrea să mă iei în seamă când îți spun că mi-am căutat-o singură, dar presimt că vei mustăci cum o faci de obicei când nu-ți convine ceva.

După părerea lor numai eu pot ieși din starea asta. Sunt atât de naivi. Chiar cred că mă pot reduce la un simplu diagnostic care să justifice de ce nu-mi găsesc locul? E adevărat, nu mi-l găsesc, dar nu este în totalitate vina mea. Nu pot controla o stare ce nu ține de mine. E ca și cum i-ai spune unui bătrân de ce a îmbătrânit și nu mai poate să-și ajute familia ca în tinerețe. Și știi ce soluție mi-au dat? Două: ori urmez tratamentul cu consiliere și alte bălării ale psihiatrilor, ori ies singură din ele. De parcă nu le puteam ghici impertinența și înainte. Bineînțeles că am ales varianta a doua, chiar dacă nu am gândit-o în detaliu. Am luat-o în plin cu tot cu consecințe.

Nici nu aveam o altă opțiune. La cât de mult urăsc boschetarii, te întrebi dacă sunt sănătoasă la mansardă. Dar știi ce, cu tot riscul de a părea îngâmfată sau prost educată, ține cont că nu-mi pasă de părerea ta. Sunt singurele ființe vii pe care le-aș vedea moarte. Da, spânzurate în propriile zoaie, în timp ce le-aș da foc. Să le aud carnea sfârâind și implorând să le dau drumul. Să le scrâșnească dinții până apucă să-și dea duhul. Acum vezi?! Ziii!

Pe de altă parte, în zilele bune îmi dau seama că eu nu sunt așa, că nu am fost niciodată un om răzbunător, cu un mod de gândire atât de greșit. Dar îi urăsc! Înainte îmi vedeam de treabă și îi ajutam. Dacă aveam un sandviș prin geantă, îl dădeam. Înțelegi? Renunțam la mâncare pentru un om al străzii, fără să mă intereseze povestea lui. Că știi și tu vorba aia din Filantropica: o mână întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Nu-mi păsa. Voiam să le aduc un pic de bunătate sau să fac ceva pentru ei, să le potolesc mațele alea pline de alcool și gunoaie. Pe când eu mergeam între cursuri cu stomacul ghiorțăind, dar mi-era bine. Ce-i drept, nici nu aveam bani să-mi cumpăr un pateu sau un covrig de la magazin, că pe atunci nu lucram. Însă eram împăcată cu deciziile mele. Făceam o faptă bună și starea de bine îmi ajungea. Așa treceau și foamea, și disconfortul. E ca atunci când mergi de ziua ta la concertul formației favorite și solistul vine să-ți spună la mulți ani.

Am fost un om bun, cel puțin așa zicea mama. Din Sfânta Filofteia nu mă scotea. Exagera, ca de fiecare dată, dar erau vremuri când mi-era milă și de un gândac stâlcit sau de o muscă lipită de plici. Când vedeam vreun șoricel, nu-i chemam pe ai mei, de frică să nu-l omoare. Mi-l doream numai pentru mine. Să vină în fiecare dimineață și să-i dau de mâncare. Și el venea, cu aceeași teamă, pregătit cumva pentru ce era mai rău. Îi vedeam lăbuțele din față cum ștergeau ultimele firimituri din mustăți, ca mai apoi să se reîntoarcă în gaura de sub scurgerea de la chiuvetă. Până într-o zi în care l-a omorât taică-miu, că a distrus sacii cu grăunțe. Mi-a părut rău și am plâns o săptămână după el. Și chiar dacă refuzam să-i mai vorbesc, râdeam când mi-aducea câte o jucărie. Așa era atunci. Dar acum îl urăsc, la fel ca pe boschetarii aia împutiți. Ei sunt de vină pentru tot. Știi ce, aș vrea să mă auzi. Aș vrea să ai puterea să mă înțelegi dincolo de tablou. Să fii tu, să ai așa o forță de erou și să-mi citești gândurile fără să îmi ceri să ți le spun. Să derulezi banda ca pe o casetă video și să vezi câte lucruri s-au întâmplat. În fața ta nu mă pot exprima decât pictând. Și am căzut în camera asta. Ciudat, nu? Nici nu ai schițat un gest când m-ai văzut. De parcă îți aparțineam cumva, de parcă întotdeauna am fost acolo pentru tine. Un nou obiect în maldărul de obiecte primite de la altele. Sau poate crezi că nu te văd? Nu-ți pasă de mine! Sunt doar aici. Stau pe scaun, în banca mea, în timp ce tu vrei să vezi dincolo. Îmi pui întrebări, vrei să mă descoși, dar n-ai să reușești. Și nu pentru că nu ai fi capabil, ci pentru că eu nu știu de unde să încep și cum să formulez în așa fel încât să nu mă urăști.

Voi încerca, dar nu mă da afară. Am mai trecut odată prin asta și nu e chiar elegant. Să nu mai spun cât de inuman e să stai pe străzi cu trei țoale aruncate într-un rucsac, încercând să te agăți de un punct de la care să pornești. Nu e ușor. Cum nu e nici pentru tine să-ți reiei viața de fiecare dată, sperând că mâine va fi mai bine. Va fi un căcat, te asigur eu. Câteva luni în care vei zâmbi, în care vei spune cât de fericit ești, cum lumea e doar a ta și cum vei muta munții din loc. Că de, cu iubire îți duci planurile la capăt, nu? Mă faci să râd! Ești un impostor cu gânduri mărețe, care încearcă să schimbe oamenii după bunul plac. Iar după ce ți-ai văzut proiectul, gata, o întinzi în alte locuri, cu alte persoane să-ți jelești trecutul. Am dreptate? Uite, dai din cap și nici măcar nu-ți dai seama ce-mi trece prin cap. Că dacă ți-aș spune, ți-ar sări imediat. N-ai spus de la început că n-are sens să ne jucăm? Dacă unu’ va vrea altceva, trebuie doar să spună și lucrurile se vor separa fară scandal? De doi ani am ajuns să te cunosc. Îți văd fiecare grimasă în funcție de starea pe care o ai. Te deranjează când mă ridic din pat, când mă apuc să spăl farfuriile, când dau drumu’ la apă. Te enervează când adun bonurile de la cumpărături sau umplu fotoliul cu țoale. Îți ieși pur și simplu din pepeni dacă decid ceva fără să mă consult cu tine. Și știu că mi-ai spus să n-o mai fac, dar nu mă pot controla. Nu pricepi? Eu nu pot fi cum vrei tu, pentru că nimic din tot ce ai trăit tu, n-am văzut.

Mă enervez ca prima oară când mi-ai spus că sunt un copil care descoperă lumea. «Asta ești, un copil care nu înțelege că cel de lângă tine îți vrea binele! Lupt în fiecare zi să te văd zâmbind, să văd că ceea ce fac pentru tine ajunge să fie apreciat. Da, vreau să te văd liberă, să văd că ai o dorință, că îți place ceva, că lupți cu tine pentru a scoate ce e mai bun. Ca la final să fii tu, înțelegi, să fii tu mulțumită! Nu neapărat eu!» Așa mi-ai spus, dar habar n-ai că pentru mine toate poliloghia e în zadar. Nu îmi poți cere să fiu altceva decât sunt. Și dacă mă întrebi, cum de altfel ai mai și făcut-o, cine sunt eu și ce vreau, nu știu ce să-ți răspund. Pentru că niciodată nu mi s-a oferit șansa de a fi eu. Mereu am fost pusă în planul doi. Dacă ieșeam cu fostul meu prieten în oraș trebuia să tac, să nu am un argument, nici pro, nici contra, să nu-l lezez sau mai exact să nu-i stric imaginea în fața prietenilor. Eu eram omulețul de rezervă care trebuia să fie la serviciu și acasă. Dormeam pe o saltea și ne întindeam rufele pe scaune. N-am cumpărat nimic, că nu era apartamentul nostru. Stăteam în chirie și nu puteam să-i cer să luăm ceva pentru noi. Mi-a reproșat și atunci când am luat un cuptor cu microunde. Pentru că-i era frică să nu strângem lucruri pe care apoi să nu avem cu ce le căra la casa noastră.

Și tu îmi ceri acum să fiu ceva ce nu am fost 7 ani? Tu mizezi pe cuvinte, că-mi redai libertatea de a gândi și de a scoate din mine persoana care avea cândva vise și spera să le împlinească. Și toate astea fără vreun preț? Nu te cred și d-asta voi rămâne așa cum consider eu că e mai bine.

(fragment din romanul Neuroleptic, sub tipar la ed. Litera)